De la Dumnezeu, „undă verde” pentru proiectul centrului de îngrijiri paliative pediatrice

Dacă filantropia înseamnă „a-L căuta pe Domnul în frații săi prea mici, în frații săi fragili”, înființarea unui centru de îngrijiri paliative pentru copii, la Cluj-Napoca, nu este altceva decât un răspuns chemării de a ne face „frați”, asemeni lui Hristos, celor aflați în suferință. Fiindcă – spune episcopul vicar al Arhiepiscopiei Clujului, Preasfinția Sa Benedict BISTRIȚEANUL – „în fiecare dintre cei suferinzi, mai mult poate decât în oricare dintre ceilalți, este prezent Hristos; și atunci noi, prin grija pe care ne străduim să le-o arătăm, nu facem altceva decât… arheologia aceasta frumoasă, în care Hristos să fie scos în afară și să îl facem un apropiat al nostru și noi să devenim aproapele Lui și aproapele fraților Săi prea mici”.

Iar dacă, după șapte ani de așteptări, de amânări ori de promisiuni neonorate, căile pentru realizarea proiectului acestui centru de îngrijiri paliative pentru copii se deschid una după alta, e semn – spune tot PS Benedict Bistrițeanul – că, acum, „Dumnezeu ne dă undă verde”.

– Cu puțin timp în urmă am aflat că sunteți președintele Asociației „Sfântul Nectarie”. Ce „obiect de activitate” sau ce misiune are această asociație și ce presupune implicarea dumneavoastră, ca episcop vicar, în activitatea asociației?

– Asociația „Sfântul Nectarie” este legată în primul rând de centrul paliativ care se află sub oblăduirea aceluiași sfânt și care, începând din 2013, primește pe cei care suferă de probleme oncologice. Și sunt mulți de atunci, adică peste 5.000 de pacienți, oameni care au sau care au avut nevoie de o mână întinsă și de îngrijire în consecință. Obiectivul acestei asociații se suprapune peste acest centru paliativ „Sfântul Nectarie”, de care știe acum foarte multă lume, pentru că deja are o istorie. Totul, bineînțeles, i se datorează Preasfințitului Episcop Vasile Someșanul, cel care, cu timp în urmă, s-a gândit la necesitatea de a ridica un astfel de centru și, așa cum îl știe și l-a știut toată lumea, a fost omul lui Dumnezeu, omul care a stat mereu lângă ceilalți. În consecință, aceasta, zic eu, că a fost și ctitoria sa de suflet.

– Și piatra de jertfă, până la urmă…

– Până la urmă… Se suprapune întreaga misiune a asociației, într-un mod excepțional, cu ceea ce se numește Centrul Paliativ „Sfântul Nectarie”, care e un loc de îngrijire, e un loc al jertfei și al dragostei și a tot ceea ce a însemnat Preasfințitul Vasile în acest proiect. Eu mereu am spus, inclusiv în momentele când l-am petrecut înspre calea veșniciei, că și dacă n-ar mai fi făcut nimic în această lume decât centrul acesta, „Sfântul Nectarie”, ar fi fost suficient motiv ca să stea cu bună îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, atunci când i se va înfățișa.

Așadar, este proiectul de suflet al Preasfințitului Vasile și noi ne străduim doar să ducem înainte și să dezvoltăm pe cât este posibil ceea ce Preasfinția Sa a făcut: un loc al jertfei, al dragostei, un loc în care celălalt devine aproapele nostru sau noi ne străduim să ne arătăm drept aproapele celui care are nevoie.

– Preasfinția Voastră, care este motivația filantropiei în Biserică?

– De la începuturi Biserica i-a avut în vedere pe cei defavorizați, ca să folosesc o terminologie modernă, imaginați sub diverse forme: că ne gândim la boală, că ne gândim la sărăcie, că ne gândim la lipsă de sens al vieții și la toate celelalte. Și atunci, argumentul cel mai la îndemână, bineînțeles, este Evanghelia, Cuvântul Domnului. Evanghelia după Matei, capitolul 25. Îi căutam pe frații Domnului.

-… Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc…

– Și toate celelalte categorii: însetat, gol, singur, părăsit, batjocorit…

– Bolnav, în temniță…

– Se vede că Domnul are predilecție pentru toți cei pe care noi îi socotim aparent neînsemnați. Și atunci, filantropia înseamnă nimic altceva decât să îl căutăm pe Domnul în frații săi prea mici, în frații săi fragili. Și nu doar în sens teoretic, ci mai ales în sensul acesta, practic. Dacă Hristos îi numește frați pe cei mici, atunci noi ne străduim să ne facem frați, asemeni lui Hristos, celor mici. Și, de fapt, îmi place mereu să spun: dacă nu suntem în stare să iubim puternic pe Dumnezeu și pe cei din jurul nostru, ne străduim să-L căutăm pe Hristos în membrele fragile ale Bisericii, să căutăm icoana Lui Hristos acolo. De fapt, în fiecare dintre cei suferinzi, mai mult poate decât în oricare dintre ceilalți, este prezent Hristos, icoana lui Hristos, și atunci noi, de fapt, prin grija pe care ne străduim să le-o arătăm, nu facem altceva decât… arheologia aceasta frumoasă, în care Hristos să fie scos în afară și să îl facem un apropiat al nostru și noi să devenim aproapele Lui și aproapele fraților Săi prea mici.

Deci are o argumentare teologică, biblică, dar până la urmă este și o componentă a lucrării Bisericii. Dintotdeauna Biserica a fost atentă la nevoile celor din jur. Preasfințitului Vasile îi plăcea mereu să facă amintire de Vasiliade, de acele spitale organizate de Sfântul Vasile cel Mare. Noi avem, mai recent, în istoria noastră, bolnițele, care erau organizate prin mănăstiri. În toate mănăstirile vechi există, încă, bisericile acestor așa-numite bolnițe, spitale organizate de mănăstiri. Acolo au apărut spitalele propriu-zise. Pentru perioade îndelungate în istorie, Biserica și-a asumat și acest rol medical, să spunem, de a-i aduce pe cei în suferință în apropiere și a le oferi suportul medical al vremii, de care dispuneau, dar și cel spiritual, deodată cu cel medical, pentru că noi spunem: „trup și suflet”; vindecăm trupul, dar ne ocupăm și de suflet, pentru că cele două sunt într-o relație de interdependență.

– Câte proiecte filantropice se derulează în prezent în Arhiepiscopia Clujului?

– Sunt multe, peste 40 de proiecte filantropice de diverse tipuri. Avem centrul acesta paliativ de care am pomenit, avem numeroase centre de îngrijire de vârstnici, avem cantine sociale, avem programe de îngrijire la domiciliu, avem case familiale pentru copiii, de pildă cea de la Florești…

– „Sfântul Onufrie”.

– Exact, „Sfântul Onufrie”. În Bistrița, de pildă, avem ambulanțe care funcționează în sistemul public de sănătate și acolo unde este nevoie, ele se duc, îi îngrijesc pe pacienți sau îi transportă dintr-o parte sau alta. Avem centre de zi pentru copii și, sigur, ne dorim încă multe altele. Dar oricum, în ultima perioadă Biserica s-a dezvoltat în sensul acesta foarte tare. Mai e loc, bineînțeles că mai e loc și ne gândim cum să se întâmple, încă, și multe alte proiecte pe această linie.

– În contextul acesta, cred că ar fi de interes să amintiți și câți preoți de caritate sau preoți misionari există în prezent în Arhiepiscopie și unde anume slujesc acești preoți de caritate.

– Preoți de caritate avem în centre de vârstnici, avem la „Sfântul Nectarie”, unde însuși directorul centrului este un preot de acum cunoscut. Apoi avem la centrele de copii, avem preoți în majoritatea spitalelor, în Cluj, în Bistrița, în orașele mari, și ne străduim să avem și un paraclis unde preotul să săvârșească slujbele și cei bolnavi sau însoțitorii să poată să se reculeagă și să se roage. Avem preoți în penitenciare și în toate aceste proiecte la care m-am referit avem câte un preot care să se ocupe de nevoile spirituale, alături de cele medicale, ale credincioșilor.

– Este de datoria Bisericii să construiască spitale?

– Dacă datoria o înțelegem în cadrele unui legislativ, aș zice că nu cred că e de datoria Bisericii, dar noi înțelegem datoria într-un alt sens. Pentru noi, datoria este un principiu evanghelic, adică de acolo decurge. Dacă tot am argumentat biblic și teologic că e nevoie de această filantropie, de a căuta frații mai mici ai lui Hristos în ceilalți, suferinzi, atunci cu siguranță putem vorbi în sensul acesta și de o datorie evanghelică, datorie care presupune această străduință permanentă de a da curs slujirii, pentru că, până la urmă, noi în Biserică vorbim despre slujire. Se numește slujire liturgică, aici se numește slujirea fratelui – este expresia pe care o folosește Sfântul Ioan Gură de Aur, liturghia fratelui, chiar. Noi vorbim în Biserică de liturghie și apoi, afară, de liturghie după liturghie. Dacă suntem atenți, Sfânta Liturghie cam așa se termină: „Cu pace să ieșim”. Adică, ceea ce învățăm între zidurile Bisericii suntem chemați să practicăm în afară, extra muros, în afara zidurilor Bisericii, dar în același duh. Dacă e vorba de liturghie înăuntru, e vorba de liturghie și în afară. Ce înseamnă liturghie? Lucrare comună. Slujire. Și atunci, în sensul acesta ne străduim noi. „Sfântul Nectarie” este un spital, dar avem și un dispensar în care oferim servicii, avem și o farmacie…

– La momentul acesta, cam câți preoți și călugări sunt absolvenți de Medicină?

– N-aș ști să vă spun un număr, dar pot să vă dau exemple. Acum, de pildă, în Cluj avem cel puțin trei medici care sunt și preoți și care slujesc în spitale. Apoi, avem două maici de la Mănăstirea „Sfânta Elisabeta”, care tocmai au absolvit școala noastră sanitară postliceală „Sfântul Nectarie”. Avem la Bistrița medici și asistenți medicali și avem dintre preoți unii care și în prezent studiază la postliceala de asistenți medicali, tocmai pentru ca să se implice și mai bine în această zonă. Și, în plus, dacă este să ne gândim la proiecte medico-sociale, ne dorim ca acei care le conduc să aibă o dublă specializare. Adică, în teologie, bineînțeles, sunt deja clerici sau vor deveni clerici, dar să aibă și competențe medicale. Sunt nenumărate exemple și în tradiția Bisericii de cei care le-au făcut pe amândouă și le-au făcut foarte bine. Nu ne asumăm întru totul partea medicală, nu e în competența noastră întru totul, dar ne dorim să o susținem, ne dorim să fim bine pregătiți. Dacă este să oferim un serviciu, o slujire medico-socială pe linia aceasta, să fie de cea mai bună calitate și să o putem oferi nu doar duhovnicește, ci și medical.

– Cum considerați că se împacă pronia, mila lui Dumnezeu, îndurarea lui Dumnezeu cu suferința copiilor?

– Este probabil cea mai grea zona a teologiei, în general. Trebuie să recunosc lucrul acesta și să mai recunosc un lucru: noi încercăm să spunem multe, dar unele, totuși, rămân, cel puțin parțial, taine, la Dumnezeu. De pildă, chiar și în Frații Karamazov, a lui Dostoievski, Ivan nu se poate împăca cu ceea ce presupune credința tocmai din această perspectivă, și realmente este un subiect foarte greu. Dar noi încercăm, mai mult decât să răspundem la întrebarea „de ce?”, să răspundem la întrebarea „cum?”. Adică: suferința oricum este o realitate în jurul nostru, a cărei origine cred că cineva cu anevoie poate să o identifice. Noi spunem în general, teologic, că suferința se întâmplă pentru că mereu, din istorie și de la început, de la Adam încoace, noi alegem altceva și răul, cumva, e o stare, mai degrabă decât un fapt, adică acțiune. E o stare în care noi ne trezim cu toții. Dar dincolo de acest lucru putem spune că noi avem un Dumnezeu care El însuși a ales calea suferinței. Și dacă Domnul Hristos a ales calea suferinței, probabil că nu este altă variantă. Și atunci, mai mult decât să încercăm să răspundem la întrebarea „de ce?”, noi ne preocupăm să răspundem la întrebarea „cum?”. Adică, ce pot eu să fac? Cum pot eu să particip la suferința celorlalți? Și asta face Biserica. Suntem prezenți în familiile defavorizate, suntem prezenți să dăm burse celor nevoiași, suntem prezenți să-i susținem financiar, cât se poate, pe copiii care au nevoie de tratamente sau de operații. Și ne străduim, pe linia aceasta, să fim lângă ei. De cele mai multe ori, în suferință, e foarte important să asculți, să întinzi mâna, să strângi mâna, mai mult decât să spui câte ceva, adică să faci. Și acesta este, până la urmă, și principiul nostru. Ne străduim să facem tot ceea ce putem și în felul acesta noi Îl facem prezent și pe Hristos care vine nu să ne ia pur și simplu suferința, ci să sufere împreună cu noi. Este perspectiva noastră. Hristos suferă împreună și deodată cu noi, mai ales când cei mici, în mod special copilașii, trec prin situații, unele din cale afară de grele.

– De curând, părintele Bogdan Chiorean mărturisea că, după șapte ani de așteptări, se va chiar înființa un centru de îngrijiri paliative pentru copii, sub patronajul Arhiepiscopiei Clujului. Cum vedeți dvs acest proiect și în ce măsură Arhiepiscopia poate să susțină acest proiect?

– Este un proiect de suflet pentru Arhiepiscopie și, de ce nu, și pentru mine în mod special. Discuțiile cu părintele Bogdan au fost îndelungate în ceea ce privește acest demers, acest gând. Este absolut necesar, dacă tot era vorba despre suferința copiilor.

– Era necesar și în urmă cu șapte ani, dar…

– V-am pomenit că există unele dificultăți și, bineînțeles, primele dificultăți sunt de natură pecuniară, dar din mila lui Dumnezeu, acum deja avem un loc unde să-l putem așeza și aici e punctul de plecare. Și am socotit că e semn de la Dumnezeu, că acum e momentul să pornim cu maximă seriozitate și cu bună îndrăznire înspre ceea ce ne dorim să fie, adică un centru paliativ pentru copii care suferă de boli cronice progresive și care are specificitățile lui. Noi suntem foarte optimiști, avem acum acel pământ donat de un vrednic slujitor la Centrul „Sfântul Nectarie” – nu pentru că ar fi avut prea mult, ci pentru că dorește să participe la acest proiect! -, și suntem în discuție cu o doamnă arhitect în așa fel încât să avem în foarte scurt timp un proiect efectiv pentru clădire. Și, bineînțeles, suntem și însoțiți de unii oameni de bine care ne-au spus de la început că vor fi alături de noi, pentru că acest proiect a sensibilizat deja pe mulți și eu sunt convins că vor fi mulți cei care vor pune umărul. E un proiect care presupune, pe de o parte, să avem în vedere o perioadă de ședere mai lungă sau mai scurtă, pentru că aceste boli de care am pomenit sunt de așa natură. Apoi presupune și a avea în vedere întreaga familie, mai bine zis părinții, ceea ce nu se întâmplă atât de mult în celelalte centre paliative. Apoi, școlarizarea, pentru că aici va trebui și în sensul acesta să fie foarte bine gândit totul. Și apoi, de ce nu, pomenim și de ceea ce se numește program respiro sau îngrijire respiro. Adică, în situațiile în care unii dintre copii suferă de mulți ani deja de aceste boli cronice progresive, să poată să rămână pentru un timp scurt în centrul acesta și părinții să poată, efectiv, să își tragă sufletul. Câteva zile sau puțină vreme, în așa fel încât să o poată lua apoi, de la capăt. Deci, avem în vedere și această componentă. Va fi un proiect care se diferențiază major de un centru de adulți.

– Din ce spuneți, în acest centru veți avea nevoie de un personal mult mai divers și mult mai… complex decât în cazul adulților. De unde veți lua acest personal?

– Noi deja i-am invitat pe unii dintre cei apropiați să frecventeze cursurile speciale pentru aceste îngrijiri paliative, așa că, peste puțină vreme, nădăjduim, când vom putea să dăm acest centru spre funcționare, să avem și personal competent. Din mers, pe lângă construcția edificiului în sine, ne gândim să pregătim și persoane pentru așa ceva.

– Cum se pot implica în acest moment cei care doresc să sprijine proiectul?

– Noi ne dorim doar atât: să se termine procedura legislativă vizavi de locație și de proiect și când lucrurile acestea se vor întâmpla, vom avea campanii de promovare a acestui proiect și atunci, bineînțeles, vor fi informații în consecință și fiecare va putea să participe cu ce poate. Eu sunt convins că totul se întâmplă în interiorul proniei și că vor fi mulți cei care ne vor sprijini în acest demers, pentru că acum, în acest moment, lucrurile au funcționat foarte bine, adică au venit unul după celălalt. E semn că, acum, Dumnezeu ne dă undă verde.

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut