De ce urăsc toţi băncile

Testele de stres, care trebuiau să promoveze soliditatea sistemului bancar s-au dovedit o farsă. Încercările de a impune reguli, rigoare, limite etice riscului pe care băncilor le place să-l înfrunte, au fost ocolite cu un joc de lobby. În această privinţă băncile franceze au fost în avangardă. Astăzi, cele trei banci majore franceze, BNP, Credit Agricole şi Société Générale se numără printre cauzele crizei care a paralizat sistemul bancar european, în care banii nu mai circulă, astfel încît, la 21 octombrie, depozitele BCE de la Frankfurt au găzduit “peste noapte” un munte de bani pentru cifra record de 255 miliarde de euro pe care nimeni nu mai are încredere să-i depună în altă parte.

Mai mult, chiar la reuniunile cu Autoritatea Bancară Europeană pentru a defini testele de stres din acest an, francezii şi germanii au obţinut, împotriva părerii altor ţări, să nu aibă în vedere varianta “default a unei ţări din zona euro”. Toate marile bănci europene au trecut testele, cu toate că Dexia este acum în faliment. Actualul şef al FMI, Christine Lagarde, şi-a schimbat viziunea faţă de predecesorul ei, declarînd că băncile europene vor trebui să caute 200 de miliarde pentru a-şi întări capitalul.

Dar cine le va plăti? Probabil că tot contribuabilii, şi aceasta după ce o mare de bani publici s-a reîntors deja în cuferele bancare: între septembrie 2008 şi sfîrşitul lui 2010 în UE a celor 27, guvernele au pus la dispoziţia lumii un credit de 4.285 miliarde de euro, din care 1.240 au fost livrate efectiv, iar 300 de miliarde se află sub formă de recapitalizare. Partea leului a revenit băncilor britanice, germane şi franceze.

Astăzi, datoria greacă achiziţionată de Franţa este de 92 de miliarde de dolari, cea aflată în mîinile Germaniei de 69 miliarde (comparativ cu 20 pentru Marea Britanie şi 43 pentru SUA), cumpărate datorită ratelor mai mult decît suculente. Acum este o adevărată otravă injectată în venă.

“Adevărul este că, în conformitate cu criteriile Basel 2 (setul de reguli şi parametri actualizat în Basel 3), a cumpăra obligaţiuni guvernamentale nu implica o creştere a riscului pentru bănci”, explică economistul Marcello Messori. Apoi, scenariul s-a schimbat, iar riscul de incapacitate de plată al Atenei a extins panica. “Dacă s-ar fi intervenit asupra focarului grec imediat, nu ne-am afla astăzi în faţa perspectivei de a trebui să se plătească mult mai mult: gestionarea salvării bancare ne va costa mult mai scump”, spune Messori.

În plus, faţă de titlurile de stat greceşti băncile deţin şi obligaţiuni ale datoriei publice a aproape tuturor ţărilor. A le salva înseamnă a salva statele. Şi acesta este motivul pentru care misiunea este susţinută de toate guvernele, în frunte cu Merkel şi Sarkozy, iar pentru acest obiectiv se va putea cere intervenţia Fondului European de Stabilitate Financiară (EFSF).

Căutarea capitalurilor necesare nu va fi uşoară pentru bănci pe cont propriu. Piaţa nu are încredere şi în multe cazuri şi-a adus deja partea: la începutul anului a vărsat peste 47 miliarde, dintre care 7 miliarde de euro pentru Intesa, 16 pentru Commerzbank. Dar în special pentru băncile mari “de sistem” nu există scăpare: vor trebui să aducă la 9% coeficientul patrimonial. Cererea a stîrnit furia primului bancher al Germaniei, Josef Ackermann.

Dezminţind acest lucru, ziarul financiar german “Handelsblatt” prevede că nu numai Franţa, ci şi locomotiva germană este “pe cale să piardă triplul A”. Investitorii americani cei mai perspicace au tras deja concluziile: din mai pînă în septembrie, a calculat agenţia Fitch, fondurile americane au retras din băncile germane 23% din investiţiile lor.

Desigur, locomotiva germană trage încă. La sfîrşitul lui septembrie au existat sub 2,8 milioane de şomeri în Germania, un record din 1991 încoace. Dar germanii sînt nervoşi din cauza crizei băncilor lor: Commerzbank valorează astăzi la Bursă circa 8 miliarde de euro, cu 17 mai puţin decît în urmă cu patru ani. Şi mai rele sînt performanţele Deutsche Bank: instituţia lui Ackermann este evaluată la 25 de miliarde, dar în zilele sale de glorie valora peste 60 de miliarde.

Rezistenţa băncilor este de înţeles: nu numai capitalul este scump, dar uneori necesită măsuri dureroase, de exemplu, o schimbare a grupului de control. Mai grav este că există ameninţarea efectelor dezastruoase asupra creşterii economice, deja subminate, şi că se prevăd reduceri ale creditelor pentru întreprinderi, din cauza noilor norme.
Aceste argumente au fost demontate de un raport al Băncii Reglementelor Internaţionale din Basel: impact foarte modest asupra produsului, un foarte mare beneficiu pentru securitatea sistemului. Prin urmare, medicamentul noului capital trebuie înghiţit.

Cine trebuie să intervină? “În primul rînd ar trebui să intervină privaţii, numai după aceea statul şi în cele din urmă Fondul – explică Stefano Micossi, directorul general al Assonime. Cu siguranţă, este primul pas pentru a înfrunta ulterior fără efecte catastrofale restructurarea datoriei greceşti”.

În vizorul autorităţilor de reglementare, în frunte cu BCE, se află în principal băncile care au un impact puternic asupra unei singure economii naţionale sau mai multor economii, cum ar fi Unicredit.

“Băncile mari sînt foarte periculoase – spune un bancher din anturajul dosarului noilor norme. Prima măsură va fi o “suprataxă de capital”, adică o cerinţă de capitalizare mai mare. A doua măsură va fi mai delicată, deoarece va trebui să proiecteze mecanismele de intrervenţie în caz de dificultăţi: de exemplu, se vor putea reduce segmente de activitate pentru a evita contaminarea, sau înlăturarea managementului pentru salva deponenţii. Acesta este dumicatul indigest pe care superbancherii, obişnuiţi să taie şi să spînzure, temuţi de guverne ca o adevărată contraputere, nu vor să-l înghită: să fie salvaţi şi în acelaşi timp puşi în cuşcă”.