De ce nu sunt de acord cu populismele?

Pentru că…

Mă face să-i imaginez tot felul de scenarii. Care mai de care. Nu mă refer la amficţionia cea veche, când politicienii vremii se adunau pentru a echilibra interesele cetăţenilor. Ci la deşănţatele promisiuni politicianiste de astăzi.

Indiferent unde s-or afla ele.

La noi, pentru că mă doare proximitatea, dar mai tare urlu când e vorba despre epiderma mea, la noi, zic, lucrurile au un trend uşor desuet. Asta pentru că, de fiecare dată când se iveşte ocazia, şi un partid vrea să facă bine, ţâpuritura cu aia de mamă intervine pe inverselea.

Auzeam dăunăzi că şeful statului şi şefii celor două camere ale Parlamentului au nişte salarii babane, ce se ridică la peste 20.000 de lei pe lună. Mult? Puţin? Spun ceea ce am spus şi altădată: nu ştiu. Sau depinde mult din ce… avion privim lucrurile.

Dacă raportăm suma la venitul lunar al unui năcăjit, ce câştigă salariul minim pe economie, constatăm că e, într-adevăr, o sumă mare! Dacă însă spunem că suntem o ţară mare, cu probleme şi mai mari, iar un şef de stat din oricare ţară vest-europeană câştigă de trei ori mai mult decât Klaus Iohannis, atunci lucrurile se schimbă. Şi privim sau putem măcar privi cu alţi ochi responsabilitatea celui căruia i-am delegat puterea.

Dar nu despre salariu mic sau mare vroiam să vorbesc. Ci despre cum privesc lucrurile unii dintre noi.

Aşadar, după părerea mea, nu salariile mari trebuie reduse şi aliniate la bieţii ţechini pe care îi ia tot muritorul. Ci ar trebui ca politicile implementate, acţiunile Guvernului şi Parlamentului, implicarea băncilor şi a multinaţionalelor să se întâmple în aşa fel încât, la un moment dat, raportul dintre salariile mari şi cele mici să fie mai apropiat.

Încercând să ridicăm salariile mici spre cele mari.

Şi, cum spuneam, stabilind un raport just între efortul fiecăruia pentru mersul înainte al ţării. Nici nu ştiu exact dacă e populism. Dar dacă e, atunci scenariile îmi revin în minte şi spun: e o mare mizerie să încerci a păcăli pe cei năcăjiţi cu asemenea aserţiuni. În primul rînd că nu am delegat puterea pentru nişte sărăntoci.  Sau tipi care vor să fie asemenea nouă, boschetari, bişniţari, tot felul de neica-nimeni. Oameni care-şi târăsc mărunta existenţă între două chiorăituri de maţe şi un vis frumos, din care te trezeşti cu mâna în oliţă şi-ţi dai seama că anii au trecut pe degeaba în zbateri inutile şi nevoi presante.

Munca în folosul ţării trebuie plătită!

Dar e tot atât de adevărat că i-am ales pentru ca Ei să facă ceva pentru Noi. Ceva mai mult decât putem face noi. Aşa că salariile noastre, veniturile din orice activitate cinstită trebuie să crească. Altfel, putem presupune că nici nu au nevoie de salariile cele mari de care se face vorbire. Asta pentru că, acolo, în preajma blidului cu miere, multe se pot face. Şi până la DNA… multe alte venituri, pot să facă din salariul enorm ziceam, la prima vedere, să devină  un mărunţiş.

Nu vreau, în… peroraţie, să fiu mai bombastic şi nici să neg că gestul cu scăderea salariilor mari dă bine. Dar, cu siguranţă, nu ajută pe nimeni. E un fel de litotă economică, care se poate întoarce împotriva celui care o foloseşte abuziv.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.