De ce lui Snowden îi sînt trîntite uşile în nas?

Financial Times

Este adevărat că mai multe guverne europene s-au plîns de obiceiul americanilor de a-şi spiona aliaţii. Destul de previzibil, Franţa a condus campania, avertizînd că dezvăluirile ar putea distruge negocierile comerciale transatlantice. Comisia Europeană a iniţiat un protest – deşi cineva ar putea suspecta că se simte încîntată că Washingtonul o crede destul de importantă pentru a-i spiona faxul.

Pe de altă parte, niciun stat european nu-l va accepta pe Edward Snowden. Cei predispuşi la coşmaruri orwelliene se declară îngroziţi de dezvăluiri. Toţi ceilalţi ştiau deja că SUA spionează pe toată lumea. De ce ar alege atunci o luptă cu Washingtonul în privinţa unui turnător? Este adevărat, Bolivia pare furioasă, după ce avionul preşedintelui bolivian Evo Morales a fost forţat să facă o escală la Viena. Dar chiar şi Ecuadorul, care îl găzduieşte pe Julian Assange la ambasada sa din Londra, pare reticent să îi ureze bun venit lui Snowden.

Pentru SUA, supravegherea în masă este o activitate orientată de resurse. Singura superputere la nivel mondial trebuie să facă ceva cu vastul său sistem al agenţiilor de informaţii şi cu tehnologia sa electronică inegalabilă. Dacă NSA poate asculta discuţiile dintre François Hollande şi Angela Merkel, alături de cele dintre comandanţii talibani, de ce să nu o facă?

De altfel, Statele Unite nu sînt singurele care îşi monitorizează prietenii. Deşi nervoşi atunci cînd vine vorba de spionarea americanilor, europenii profită de şanse atunci cînd le surîd şi, cu siguranţă, se spionează reciproc. Francezii fură secretele comerciale ale germanilor, britanicii îşi monitorizează partenerii din Commonwealth, cum ar fi Africa de Sud şi India, iar israelienii spionează pe toată lumea.

În ceea ce îi priveşte pe chinezi şi pe ruşi, deşi aceştia s-au bucurat de disconfortul americanilor, ei sînt departe de a fi novici atunci cînd vine vorba de spionajul cibernetic.

Există însă şi alte motive pentru reacţia tăcută la cazul Snowden. Una dintre acestea este că, în timp, cetăţenii au devenit nepăsători cu privire la propria intimitate. Societăţile în care indivizii oferă, de bună voie, mari cantităţi de informaţii personale, uneori intime, furnizorilor de internet, site-urilor de socializare sau companiilor sînt mai puţin interesate atunci cînd guvernele spionează. Există, de asemenea, suspiciuni cu privire la motivele celor care au făcut dezvăluiri despre programele de spionaj. Assange a dat mai degrabă impresia unui egomaniac decît a unei persoane aflate în căutarea dezinteresată a adevărului. De asemenea, preferinţa lui Edward Snowden de a căuta refugiu în statele autoritare nu vorbeşte despre un respect natural faţă de statul de drept.