De ce?

Sărăcia şi nevoile, mutate dintr-un buzunar în altul, tot sărăcie se numeşte. Nu înţeleg, în acest caz, de ce se face atâta caz de minciunile politice!? Trebuie şi oamenii aceia să trăiască, nu? Şi fără basme de adormit copiii, nu reuşesc să-şi pună, să-şi facă, să-şi prepare! Ce? De toate. Mai greu e de răspuns la întrebarea de ce se încăpăţânează unii dintre ei să facă lucruri şi să spună chestii care supără. Amnistia, bunăoară. Şi graţierea.

Nu noi le-am inventat!

Şi nu noi le-am iniţiat spre punere în aplicare! Atâta doar, că fiecare gest politic are un moment al lui, o clipă astrală în care câştigă toată lumea. În cazul celor care ispăşesc pedepse, cât şi în cazul iniţiatorului de libertate trebuie să existe o anume interacţiune. O compensaţie. Acum, aşa ceva nu există. Ba, dacă stăm să ne gândim, mânia celor închişi, precum şi nefirescul guvernării au transferat ura personală într-una naţională. Sigur că Olguţa pune paie pe foc, sperând că o graţiere amnistiată va aduce mai multă simpatie partidului aflat la guvernare. Se înşeală, însă. Poate că 2-3 puşcăriaşi vor fi, din nou, alături de PSD, dar, marea lor majoritate vor învăţa din această ordonanţă – dacă se va da! – că se pot face matrapazlâcuri cât de mari, pentru că tot vine o zi „Z”, când lumea merge acasă. Şi o ia de la capăt, cu ceea ce ştiu ei mai bine. (N-am băgat în ecuaţie adevăratul motiv pentru care se cere ordonanţă guvernamentală pentru amnistie şi graţiere, pentru a lăsa răspunsul din întrebarea editorialului la latitudinea dumneavoastră).

Se clopoţeşte de un fond de dezvoltare locală.

Frumos. Cineva a şi spus că este primul pas spre o descentralizare fiscală, mult aşteptată şi îndelung pritocită. Dar niciodată pusă în aplicare. Numai că, din păcate întotdeauna trebuie să existe un „numai că…”

Se disipează banii!

Mulţi, puţini, câţi or fi, fondurile suverane sau nu înghit în „sacul lui Turbincă” sume manevrabile. N-avem bani, dar facem rectificare pe plus, ne plângem de lipsă de fonduri, dar mărim în draci plata pentru nemuncă, lăcrimăm că suntem săraci, dar cheltuim prioritar pe nişte lucruri care, zău, ar putea lipsi din peisaj şi, cu siguranţă, am duce-o mult, mult mai bine!

Lăsăm şi aici loc pentru un „răspuns deschis”, dar o concluzie tot ne este îngăduită:  măsurile haotice, mai mult sau mai puţin gândite, sunt apanajul celor care nu se pricep. Mai puţină gândire, în acest caz, înseamnă  nepricepere (sau prostie cu dioptrii eufemistice), iar prea multă cugetare înseamnă că gândul duce numai la şmecherii. În ambalaj frumos.

Cum să păcălim prostimea, vas’zică”?

RADU VIDA