De-a făţărnicia

RADU VIDA

O fi bine?
Întotdeauna şi oriunde s-a căutat să se găsească cele mai bune formule de administraţie publică. Sigur că interesele primează, sigur că, la un moment dat, tocmai datorită intereselor, prăpastia căscată între administraţia publică şi cetăţenii alegători se adînceşte. Tocmai din acest motiv există corecţii, guvernanţa naţională, regională sau locală trecînd printr-o autoreglare, ce limpezesc lucrurile şi fac ca afacerile publice să se încadreze pe un făgaş normal. Profitabil, în primul rînd pentru contribuabili. Din acest punct de vedere, contează foarte mult cultura mediului în care se desfăşoară reglările pomenite, echilibrul între tradiţie şi nevoia de adaptare la modernitate.

Neîndoielnic că, într-o mai mare sau mai mică măsură, partidele politice pierd teren în ceea ce priveşte participarea la susţinerea candidaţilor de anume culoare şi cîştigă calitatea umană a celui propus pentru a ocupa o funcţie de consilier, primar, viceprimar sau preşedinte al consiliului judeţean. Nu am vrut să spun nici o clipă că omul nu este înregimentat politic. Că partidul din spatele lui poate decide, prin metode specifice campaniei electorale, soarta alegerilor. Dar, chiar şi la noi, dincolo de metodele propagandistice, reclama electorală şi forţa pe care o reprezintă în opinia publică partidul aflat în competiţie, apare voinţa alegătorului de a se « detaşa » de coloratură  şi de a opta pentru un candidat care realmente ştie şi, mai ales, se implică raţional în derularea afacerilor publice, pentru a răsplăti, oarecum, încrederea acordată.

Pe de altă parte (şi aici mă refer doar la situaţia din ţara noastră), independenţii nu au prea multe şanse pentru a fi aleşi. Nu numai datorită unei legislaţii lacunare în ceea ce priveşte posibilitatea atragerii de fonduri, ci şi pentru că, după unui vechi slogan, aprobat tacit şi în zilele noastre, « partidu-i în toate şi-n cele ce sînt… “Şi, vorba aia, dacă nu eşti înregimentat, n-ai susţinere ; dacă n-ai susţinere, n-ai bani ; iar dacă n-ai bani, candidatura devine ori doar formală, ori prilej de ciupeli deşănţate, aflate la limita dintre ciubuc legal şi şantaj ordinar.

O fi rău ?
Este întrebarea pe care mi-am pus-o atunci cînd am aflat că, la Cameră, a trecut, tacit – ?! – o lege care obligă pe primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene să demisioneze, după alegeri, din partidele care i-au susţinut. Iniţiativa legislativă a aparţinut deputatului UNPR, d-l Constantin Mazilu. Poate că n-ar fi fost nevoie să menţionez apartenenţa politică a iniţiatorului, dacă n-ar fi vorba despre un partid pretins de centru, care s-a născut din evadări de la stînga la dreapta eşichierului politic. După chipul şi asemănarea partidului – şi iniţiativa legislativă: nici că-că, nici că-că ! Încercînd să dreagă busuiocul, respectivele demisii nu fac altceva decît să lase loc unor şi mai mari suspiciuni în rîndul electoratului. Cum vreţi ca unul cu convingeri de stînga, să voteze cu un bun gospodar, întîmplător aflat într-un partid de dreapta, şi să se trezească, conform noii legi, că are un primar… independent, legat prin fire nevăzute şi de foştii susţinători, şi de eventualii sponsori, şi de…

N-am pus semnul întrebării, doar pentru a mă putea… mira! Pentru că este mai normal să se ştie, de la început, ce şi cum, decît să nu se ştie nimic şi să rezulte o… chestie, în care în loc de primar, să avem o entitate, ce sporeşte numai dimensiunile neîncrederii.