Dat, dicat, dedicat

Traian Ursente: NEÎNFRÂNŢII

Clujean prin naştere şi convingere, vieţuitor în cele Norduri, unde a dat bineţe Aureolei Boreale mai bine de un deceniu şi jumătate, ca supus a lui Carl XVI Gustav al Suediei, adoptat cu inimă largă, în ultimii ani, de Oradea cea Mare, cu toate peregrinările de-o viaţă scriitorul Traian Ursente n-a uitat de vacanţele de vară ale copilăriei şi desele vizite ale maturităţii în comuna bunicilor dinspre mamă : Năpradea. Sălajul de Nord, cum ar veni, unde oamenii se mândresc cu descendenţa lor din dacii cei liberi. Năpradea, localitate ce îmbrăţişează-cunună nu numai Someşul, ci îşi întinde prelungirea citoplasmatică (port, obiceiuri, credinţă, fel de a vorbi) spre Tisa maramureşeană.

Acolo, în creierul munţilor trăiau în bună pace custodes silvarum. Ţărani de când se ştiu ei, cu necazurile lor diurne, muncind cu sârg pământul şi crescând cu drag pruncii şi animale. Personajele cărţii există. De când lumea. Plătind statornicia locurilor cu dragoste şi credinţă strămoşească. Iar Traian Ursente picură dram de ficţiune şi patimă pentru a le da viaţă.

Mai întâi a fost un unchi care s-a înscris la cele facultăţi de istorie, apoi mai multe călătorii de documentare la faţa locului şi, în final, s-au născut 300 de pagini dense, despre o posibilă ciocnire de « interese » între populaţia băştinaşă şi pâlcuri răzleţite din Marea Armată Franceză, condusă de împăratul Napoleon,demult, în campania de acum 200 de ani din Rusia. Iar editura Primus a dat un plus de consistenţă grafică demersului scriitoricesc.

Nu spun mai multe.

Doar că această carte trebuie citită neapărat. Veţi vedea că în capitolele ei, detaliul, deloc paradoxal, înlocuieşte funcţia de eliberare a întregului de obsesia fragmentării. Chiar dacă autorul « ameninţă » cu partea a doua, volumul I are « cap-coadă ». Şi – credeţi-mă! – edificiul e de o frumuseţe care mângâie molcom drag de scene în mişcare, dramatismul situaţiilor gravitând după anume ştiinţă. Tăceri semnificative şi vorbe parcimonioase dezvăluie structuri psihologice de aleasă simţire, iar cursul povestirii încheagă, făr’ de grabă, sentimentul de adevărată comunitate. Oameni la locul lor, cei din familia Gorun, femei şi bărbaţi, deopotrivă, conturează, până la urmă, personaje titanice, cu firi complexe, fascinante, în opoziţie cu răzleţita componentă a armatei franceze, ce apare în culori de individualităţi doar, mânaţi de instinctele primare de supravieţuire, rapt şi comportament unilateral, cazon. Calată pe realitatea istorică, ficţiunea capătă valenţe dintre cele mai surprinzătoare, firescul manifestării, preţul dat pe Viaţă şi Rânduiala cea strămoşească stând la baza numitorului comun al demitizărilor eroice şi circumscrierea într-o lume a valorilor morale.

Autorul se “vâră” în pielea personajelor şi, cu formula inedită a persoanei a-I a conturează, pentru fiecare în parte, pe de o parte, traiectorii de existenţă tragică, iar pe de altă parte zbucium sufletesc, demnitate, generozitate, duioşie, incandescenţă a sentimentelor şi spirit de sacrificiu.

Întregul demers romanesc a lui Traian Ursente se mulează pe dorinţa autorului de a aduce în faţa cititorilor frumosul frumos, dar şi dovada că există un posibil frumos al urâtului.

Aventura însă continuă.

Fiecare tabără şi-a “adunat morţii şi răniţii”. Şi s-a împăcat, se pare, cu soarta hărăzită. Dar fumul de pipă al personajului principal, oarecum, Silea Petrii, prevesteşte noi momente epice. Cu puneri “în scenă” tot atât de grandioase, credem.

Radu VIDA