Dat, dicat, dedicat: Vasile Muscă – Centrul de la margine*

Printre alte multe merite ale editurii Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca se remarcă şi aplecarea spre publicarea acelor lucrări care dau sens şi profunzime existenţei. Spun asta pentru că însemnările, meditaţiile şi aforismele profesorului Vasile Muscă vin să dărâme, cu un simplu bobârnac, întreaga construcţie de domino a zilelor noastre, alcătuită din împietritele întru facil: Clic, Libertatea, şi formatul lor XXX.
”Centrul de la margine” vine să schimbe, totodată, şi spusa unor grafomani, cu tupeul mărginit doar în expresia aforismului. Specia, cultivată din cele vremuri, de mai marile spirite ale unor veacuri de izbucniri solitare, vine, prin cugetările de faţă să (re)instaureze calmul acela duminical, de lac albastru şi însingurat, ce poate aduce tabloului plusul necesar de culoare umedă, atât de necesară echilibrului biologic.
„Mediocrul este un individ insistent care vrea să fie de fiecare dată mai mult decât este, atât de mult că până la urmă nu poate să mai ducă şi se dă în vileag. E prins mereu într-o cursă cu el însuşi în care, deşi singur, nu concepe să iasă al doilea. Singur geniul se mulţumeşte cu ceea ce are, fiindcă nu-şi poate dori nimic în plus.”
Există o explicaţie („Însemnări privind naşterea modernităţii” pg.9) atât de frumoasă în poziţionarea centrului faţă de margine (provincie şi capitală), încât nu vrea să stric nimic din ritmul şi muzica celestă a gândirii filosofului. Drept pentru care n-o reproduc, n-o interpretez şi, ca atare, v-o propun spre integrală lectură. Aşa, cum a fost ea concepută de dl.Vasile Muscă.
O încântare!
Dacă îmi permit să reproduc din scrierea lui C. Noica, e pentru că, în contextul prezentării celei mai noi creaţii a filosofului clujean nu impietează, ci, din contră, subliniază ideea centrală a cărţii: ”Este vorba de aşezarea Capitalei noastre. E o absurditate geografică, istorică, etnică, a fost şi una economică şi în orice caz una spirituală în a consimţi să avem drept capitală Bucureştii. De la turci – care altminteri au fost cei mai blajini dintre stăpânitori, poate şi pentru că erau o naţie atât de ştearsă istoriceşte – apasă asupra noastră blestemul acesta pe care inerţia, dublată apoi de interesele păturii conducătoare, n-a reuşit să-l înlăture. Ne-am mulţumit cu o capitală aşezată excentric (sublinierea noastră – V.M.), la marginea pădurilor (azi dispărute), cum cereau turcii, într-o climă îndobitocitoare cu un peisaj inexistent, sortită murdăriei, levantinismului şi aversiunii oricărui român coborât dintr-un colţ de Românie autentică. Nimic din spaţiul nostru să-i zicem mioritic, nu e de găsit acolo şi nimic din soliditatea etnică de aiurea. După ce am susţinut atâţia ani că inima românismului e în Ardeal, că de acolo au venit toate descălecările şi că ele s-a continuat statornic, înzestrând judeţele noastre de deal cu un tip de om ce face singura noastră mândrie – am lăsat ca Ardealul să fie o provincie, în loc să fie patria prin excelenţă. Făceam colonizare şi imperialism în Cadrilater, dar nu întăream propriul nostru principiu de viaţă. Ce alt chip moral ar fi avut ţara aceasta cu altă inimă şi altă pulsaţie?”
Ceva de provincie şi ceva de metropolă alunecă dintr-o ipostază în alta, fără să piardă nimic nici una dintre ele. Astea sunt consecinţa gândirii simple, dar profunde: „Tinereţea este veşnică. Nu a noastră, a fiecăruia dintre noi, ci a lumii. Dar lumea e veşnic tânără fiindcă există mereu tineri în ea”.
Dacă mai transcriem, asemenea autorului, gândul lui Platon după care „…şi conducătorii trebuie conduşi” – den Fuhrer fuhren), putem să lăsăm loc tihnei duminicale de care vorbeam şi să vă dorim lectură plăcută. Nu înaintea unui citat, ce însumează vrerea noastră, inconştientă desigur, dar , neîndoielnic, de mai bine: „Moartea poate fi văzută şi ca sacrificiul individului în favoarea generalului, a speciei. Spre a spune despre el că există, generalul trebuie să se manifeste, producând din sine mereu alţi şi alţi individuali. El se asigură pe sine, perpetuându-se pe sine prin individualii cărora le dă naştere. Există o permanentă împrospătare a individualilor prin generalul lor, din care ies şi în care se întorc. Un individual trebuie să dispară pentru a oferi condiţia de apariţie a altor individuali. Este situaţia metafizică prezentată, în fragmentul său, de Anaximandru din Milet cu privire la apeiron”.
Restul se disipează în 200 de pagini de înţelepciune, generos condensate în ceea ce Nietzsche numea „forme ale veşniciei”.
Radu VIDA
_________________
* Vasile Muscă – Centrul de la margine, însemnări, meditaţii, aforisme – Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017