Dat, dicat, dedicat. Ion Constantinescu: Fabule

Genurile literare nu mor.

Iar speciile subordonate fac ca un anume spaţiu al memoriei să acumuleze noi şanse, adaptate, desigur, vremurilor în care vieţuieşte autorul. Din acest punct de vedere, fabula nu face excepţie, fie şi pentru că povestirea alegorică face ca epicul să concentreze în structurile sale esenţe de parfum dintre cele mai tari. Există, în contemporaneitate, când „dreptul la liberă exprimare” este nu numai legiferat dar chiar aplicat în practica socială, un avantaj incontestabil al abordării acestei specii literare: spre deosebire de Hesiod sau sclavul eliberat pentru vorbele sale de duh, Esop, scriitura poate să se concentreze, liber, pe personajul vizat. Sigur că nu se renunţă la personificare – în jocul inteligenţei, animalele fiind elementul care susţine hazul situaţiilor create – dar, şi aşa, caracterul satiric îngroaşă tuşe în pastă grea, iar istorioarele capătă un tâlc aparte.

În noul volum al lui Ion Constantinescu* toate aceste elemente au ca liant satira şi, exceptând primul material („În loc de prefaţă”, care, firesc, nu are morală) toate fabulele respectă forma încetăţenită încă de la bătrânul La Fontaine. Cu alte cuvinte, toată construcţia epicului versificat se concentrează pe moralitas, ce biciuie maniere, caractere, comportamente.

„Un atare gust dur, dar şi dement

Pare-a fi copiat din parlament”**

sau

„Iubirea cea adevărată

E cea trăită, nu cântată”.***

Zâmbim. Râdem.

Dar, în spatele acestui vast tablou sociologic regăsim tristeţea. Neputinţa. Pentru că – s-a văzut – doar biciuirea, prin vorbe meşteşugite, a moravurilor unei societăţi, nu îndreaptă lucrurile. Iar situaţiile constatatoare stâmpără doar pornirile radicale: „Căţelul meu, un pechinez inteligent,/ M-a informat direct, nu pe departe,/ Că, la scrutinul din anul curent,/ E hotărât să ia şi dânsul parte./ Că de lătrat, mi-a spus el, latru-ntruna,/ La gudurat chiar nimeni nu mă-ntrece,/ Ţin coada între picioare-ntotdeauna,/ Când un suspus pe lângă mine trece…” ****

Politicieni, funcţionari, doctori, şmenari, furtişaguri, amantlâcuri… Toţi şi toate iau câte un bobârnac… liric. Fabulele acestea, ca şi ale înaintaşilor, de altfel, nu respectă regulile poeziei clasice. Îşi au propriul ritm şi rimă pentru că oglindesc realităţi specifice, ale noastre. Şi cu toate că roata e tot roată – vorba unui înţelept – ea nu peste tot se învârte la fel. Iar acolo unde armonia rotundului se împotmoleşte în colţurile pătratului, se nasc şi cele mai zvâcnirile cele mai acide:

„Ajuns medic într-un spital de stat,

Cerbul rolu-n serios şi-a luat,

Voia să dovedească, să arate,

Că şi la stat să faci bine se poate****.

…

După ce dă cu capul de toţi pereţii (lipsă de medicamente, rea-voinţă, şefi îmbuibaţi etc:

„Iar, în final, învins şi resemnat,

S-a angajat la un spital privat.

Morala

Se înţelege de la sine:

Cu forţa-i greu ca să faci bine”*****.

Se cuvin cuvinte de laudă şi editurii Napoca Nova, precum şi pentru inspiratul realizator al coperţii – Cristian Iosip.

Radu VIDA

* Ion Constantinescu – Fabule, Ed. Napoca Nova , 2017

** Vaca şi iapa, pg. 65

*** Naivul pitpalac, pg. 76

**** Resemnarea cerbului, pg. 109

***** ibidem