Dat, dicat, dedicat. Ion Constantinescu: COCTAIL SATIRICO-UMORISTIC

Noua carte a domnului Ion Constantinescu are un defect: rigoarea. Aş fi preferat ca forma concentrată dar substanţială a societăţii româneşti contemporane să nu fie marcată de clivajele genurilor literare în care autorul se manifestă. Şi asta nu de azi, de ieri. Proza (satirică), poezia (lirică), fabula (mascată), epigrama (acidă) şi teatrul (de actualitate) se regăsesc între aceleaşi coperţi, fără să se producă acel mix pe care îl presupune cocteilul din titlu.

Scopul însă este atins.

Numitorul comun este evident. Când întâlneşti în fiecare text literar tare „vechi de când lumea”, te gândeşti imediat la tuşele grele care încoronează leatul. Pornind de la această constatare, „viţiile” sociale tentează nu atât prin eventualitatea unei generalizări, cât îndeosebi prin cadru. Iar cadrul oferă şi alternative, personajele „cumsecade”, cu toate că sunt mai puţine şi strivite de nemerniciile celorlalţi (mult mai mulţi şi mai… activi), restabilesc un echilibru dătător de speranţe.

Chiar şi într-o lume aflată în degringoladă, echilibrul este necesar pentru a putea merge înainte. Autorul ţine, aşadar, cumpăna dreaptă, cu toate că biciul satiric loveşte (adesea cu umor) situaţiile reprobabile. De cele mai multe ori, formulările sunt concrete şi concise, eliminând digresiunile, elanurile poetice sau teoretizările abstruse. Lipsesc însă atacurile la persoană, fie şi pentru că personajele sunt alcătuiri generice, în haine noi, de râs şi plâns, totodată.

Politica, justiţia, atotputernicia banului şi toată încrengătura de relaţii sociale se întrepătrund şi, prin firescul observaţiilor şi puterea naraţiunii devin stâlpi ai infamiei. Autorul însă nu lapidează şi nici nu aruncă cu roşii sau ouă stricate. În spatele cuvintelor tăioase se simte mereu dorinţa de a îndrepta lucrurile, de a face în aşa fel încât armonia să se instaleze în relaţiile dintre semeni.

Ca în adierea de acant a unor cuvinte alese dintr-un viers frumos.

Radu VIDA