Dat, dicat, dedicat. Cornel Udrea: Păstrăvăria de crapi

Carte ilustrată în alb/negru, de zîmbit, rîzînd bine. Pînă la uitare de sine şi poze colorate aşijderea. Texte: Cornel Udrea. Pretexte: „… tablouri despre Gioconda, purtînd semnătura lui Leonardo de Caprio da Vinci şi avînd ok-ul acestui artist combinat pentru a o folosi în ea” (în operă, adică)*

Cronica acestei cărţi se poate face într-un singur fel: de la început. Dacă o luăm cu sfîrşitul, dăm de un animal viguros, cu botul roz şi chipul de purtat numai prin cele concursuri de frumuseţe umană. Viaţă de cîine, ce mai!

În rest, nu-i tăcere. Ca orice lucrare care cotrobăie în adîncimea introspectivă a eului tău, cartea are capitole. Ascunse inteligent, prin neprezentare. Ele, schiţele sînt formate din proze scurte, da’ hîîîî. Cele lungi nu se pun, fie şi pentru că oboseşte pe cel care nu-i obişnuit decît la eBook, pornoşaguri şi reviste cu integrame de rebus. Cartea are şi ţintă, la care contemporanii îi spun targhet, în limba strămoşilor stabiliţi dincolo de Canalul cu mînecă: grafomanii şi alte feluri de agramaţi, care – nu-i aşa – este. (Din acest punct de vedere şi virgulă audio, cartea nu se recomandă spre lectura de a fi citită de cei care nu s-au ridicat la nivelul gramaticii normative din clasele V-VIII şi continuarea. Cauzează la garamaţ şi îmbîrligă materia care, şi aşa, e cenuşie. La unii).

Intenţia, pare să ne spună autorul, scuză mijloacele. Şi, dacă pare, ne-o chiar arată, folosind din plin golul tamponărilor din cacofoniile celebre şi nu numai. Dezacordul e în floare de cactus, iar proprietatea termenilor se calculează cu x pătrat radical din oniric. Privitor la acest ultim aspect, trebuie să remarcăm că autorul nu caută intenţionat visele care delirează de la sine. Ci are obsesia şi halucinaţia către cei care, nu ştiu, nu vor şi nu pot să scrie o frază ca omu’, şcolit cît de cît. Iar neologismele defilează ca ementul alfa, cînd nu-i prin peisaj beta, vecina de la cinci. Aici, orice critic serios pînă la papion şi frac amanetat de la închirieri ar da, şi chiar dă, un citat semnificativo-relevant, care să susţină eşafodul. Sau eşafodajul. Pentru a nu ieşi prea repede din contingent, facem şi noi ca alţii. Deci:

Autorul vorbeşte despre trei redactori de la „revista îngrozitor de bilunară Metafore în basorelief”. Sugerîndu-ne să-i şi vedem, dacă se poate. Ieşiturile. În staţiunea balneo-climaterică fără nume, personajele, scriitori şi cititori, se dedau dezmăţului în grup. Colectivul se face praf prin îmbătare, de la femei şi pînă la bărbaţi, inclusiv. Redactorii – tineri. Poetesele – care cum, da’ bătrîne. Lucrurile se încing, pînă ce una dintre scriitorese este dusă „într-un fel de mansardă de la subsolul hotelului, unde au pus-o să recite, apoi au trecut la fapte, (redactorii, nu? n.n.) pe rînd, de mai multe ori. Aceasta a rămas recunoscută în termeni de specialitate ca poşta redacţiei.).**

În afară de schiţele prezentate, în interior, se remarcă cele exterioare anterioarelor din înşiruirea de pe coperta patru (4) precum şi cele care vor fi scrise în viitorul apropiat de noi. Că egoismul acesta post balamuc de după ’89 nu ne lasă. Ca şi rana din pulpa poeziei coşbucciene. De ceilalţi nici că ne pasă, pentru că autorul vizează doar pe cei care se ghidează după principiul sănătos, verificat de la Zamolxis cel Bătrîn la Papanicolau cel Tînăr***:

Citiţi şi vă tăvăliţi!

Radu VIDA

* LUCIDO – de la Lucian Dobârtă

** Din schiţa cu acelaşi nume, cu precizarea că nu numai redactorii recurg la poşta zisă a redacţie. (Critica constructivă nu demolează, dar ucide crapii de şes, strecuraţi pe teritoriul păstrăvilor de la munte)

*** PapaFrancisc, da’ sub acoperire