Dar noi?

RADU VIDA

Chiar şi cel mai leneş dintre noi se bucură cînd, în totală putoreală, încearcă ceva singur. Şi, dacă mai şi reuşeşte, se cheamă că „ambîţul” n-a fost pus degeaba la încercare. Aşa se nasc, individual sau colectiv, mîndria de sine. Care, între noi fie vorba, a mutat munţi şi a dus anumite naţiuni în top.

Exemplul american mi se pare copleşitor în acest sens. Aproape am convingerea că există un „plan naţional ascuns”, care cere tuturor celor care ţin un condei în mînă, manipulează un microfon sau poartă pe umeri un aparat de filmat să îndemne – subtil, desigur – toată suflarea să se mobilizeze, să-şi depăşească condiţia, să nu cedeze în faţa greutăţilor. Şi să fie mîndri de ceea ce fac! S-o spună, în cel mai firesc mod. De la copilul de şcoală, care a dat ceva mai bine decît colegul lui în băşica de baseball, pînă la astronautul care face şi drege, toţi, vasăzică, simt nevoia să li se spună că cineva, apropiat, rudă depărtată, prieteni sau naţia este mîndră de ei. De rezultatele lor. E ca un badijonaj gastric, un panaceu pentru ca sufletul să se aşeze pe mai departe şi să îndemne fiinţa să facă şi alte fapte bune. La naţiunile mari, puternice din toate punctele de vedere, economia, sportul, viaţa socială, sănătatea, mersul pe lună, obţinerea unui punctaj bun la un concurs de pelotă sau arborarea steagului naţional şi îngînarea imnului e luptă. Încrîncenare. Strîngere din dinţi.

Şi, cu toate piedicile, devin învingători. Există, însă, naţiuni care, se pare, au pierdut lupta. Renunţă. Îşi bat joc de limba strămoşilor, iau în derîdere însemnele naţionale, stau cu mîna întinsă, muncesc pentru alţii… Şi se lamentează. Văd totul în culori întunecate, dezamăgirile iau locul bucuriilor simple şi totul alunecă în derizoriu.

Două ştiri, avînd un trist numitor comun, au născut aceste rînduri. Muzeul ceasurilor din Ploieşti se renovează. Aţi fost vreodată prin zonă? Să mergeţi! E o senzaţie unică, de plutire în timpul imaginat de alţii. O plonjare în irealul realului. Ceasornicele ticăie, gongul aduce într-un singur loc trecut şi prezent. Şi prefigurează viitorul. Muzeul l-am făcut noi. Cu forţele noastre.

Acolo se află ceasuri ale unor oameni care au însemnat ceva pentru ţara asta. Au lăsat urme. Iar acum, spune depeşa de agenţie, muzeul se renovează şi se consolidează pe bani europeni. Adică nu ai noştri. Ci ai altora.

Şi tramvaiul de Cluj e o minunăţie. S-au terminat lucrările din Mănăştur pînă la (era să spun CUG!), deci, pînă pe bulevardul Muncii (?!) Tot cu bani europeni. Adică, nu ai noştri! Şi se continuă, au anunţat autorităţile, cu  reabilitarea tramei stradale. Tot cu banii lor! Cumpărăm tramvaie cu banii altora, facem, ceea ce mai facem, cu banii primiţi de la UE. (E o cu totul altă discuţie, că reabilitarea tramvaiului este o „vînare de vînt” şi nu mai foloseşte nimănui. Platforma industrială care-i justifica existenţa a murit demult). Nu mai foloseşte. Şi, unii dintre noi, se chiar mîndresc cu asta. Nu mai facem nimic prin noi înşine. Cu toate că, repet, şi muzeul şi tramvaiul l-am făcut noi. Pe banii noştri. A murit şi visul primilor liberali de a face ceva prin noi înşine. Cu banii noştri, măcar.

Şi acum există aceşti bani. Ai noştri! Impozitele, taxele, spre exemplu, se duc în furăciuni de tot felul. Aproape îţi vine să crezi că banii europeni nu sînt atraşi pentru că, în parte, nu se mai pot fura. Şi, atunci, nu există interesul să-i atragi. Mai bine creşti taxele, impozitele şi birul pe te miri ce. Astea se pot fura. Fără teama că vine comisia 14 şi-ţi cere socoteala.
Trist.