D.D.D.

RADU VIDA

Cele trei litere din titlu erau scrise, ca formulă magică, la începutul cărţilor latineşti. „Dat, dicat, dedicat” spunea poetul şi, cu siguranţă, asta însemna mai mult decît „dă, spune, dedică”.

Astăzi e „Ziua Mondială a Poeziei”. Vă propun să lăsăm la o parte politica, treburile sociale şi economice şi să ne lăsăm purtaţi de vrajă. E… tînără muza Poeziei, pentru că abia în 1999 UNESCO a instituit o zi în care semenii de pe întreg mapamondul să se gîndească la Poezie. La Clio? Sau Calliope? Poate Terpsichore? Sau Polymnia? Sau Melpomene? ’Au toate la un loc?

Întrebări…
De cînd lumea. Sau, mai exact, de cînd omul a reuşit să conceptualizeze existenţa. Ritm, rimă, cadenţă, toate turnate în catren, distih, terţină, fie iamb, dactil. Viersul a însoţit şi cînt, şi dans, şi veselie, şi tragedie. Aici şi aiurea.

Poessis. În greacă avea conotaţii apropiate de „facere”. Iar viersul chiar făcea! Filosofînd, sonetul, oda, limericks-ul, glosa, idila, rondelul, tanka sau haiku-ul, elegia sau chiar epigrama au dat noi sensuri existenţei noastre. Iar limba – dar ce zic? – limbile globului armonizau cu plăcerile estetice. Pretutindeni. Nu vi se pare straniu? Oamenii au creat Poezie, au cîntat şi dansat oriunde s-au aflat. Oricît de departe unul de altul. Indiferent de culoarea pielii. Sau de potrivirile religioase. Iubind sau duşmănindu-se cumplit, frumuseţea gîndului sau ura neîmpăcată şi-au găsit cele mai strălucite expresii în viers delicat. Shi Jin – Carta cîntecelor (demult, prin secolul IV î.Ch) sau Qu Yuan şi Song Yu, ca să nu mai vorbim de marele chinez Li Po, cel cu 1000 de poeme. În îndepărtata Japonie – Ryoko Pani. E greu de enumerat, ierarhizat, memorat. Chiar şi de citit. Pentru că lumea, popoarele de pretutindeni au dat puterea lor gînditoare prin Poezie. Leopardi, Antonio Machado, Mistral, Wang Wei, Novalis, Ovidiu, Nichita, Rilke, Rimbaud, Ronsard, Basho,Valéry,  Saadi, Eminescu, Sapho, Shakespeare, Yeats, dar şi Dante Aligheri, Baudelaire, Byron, Catul, Blaga, Esenin, Du Fu (Li Bai) sau Jeff Hardy. Poeţi care au cîntat puterea ori s-au dat la ea. Poeţi care au concentrat în cuvînt cleştarul şi otrava lumii. Poeţi topind în caligramă esenţa lumii în care trăim. Pastie sau poem în proză, viersul a înălţat. A lăsat să zboare. Şi a dăltuit.

Auziţi! „Ne-apasă vremea, ne-ncovoaie timpul,/ ne dă prin oase iarba, încolţind;/ precum mistreţii bălţilor pe grind/ simţim mişcînd în sînge anotimpul./ Dă-n toată lumea, se zbîrceşte clipa,/curg pieile luminii pe pămînt,/ în părul rar al cerului, pe rînd,/ mătreaţa stelelor se înfiripă./ Încet se şubrezeşte schelăria,/ cariul tăcerii roade dedesubt) şi cu făina cursă ne-ntrerupt/ îşi ghiftuieşte moartea brutăria) adulmecînd veciilor reversul./ Ne micşorăm sau creşte universul?”(Horia Bădescu – Antologia sonetului românesc, vol 3, coord. Radu Cîrneci, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2009, pg. 67).

D.D.D., aşadar, pentru Poezia cea veşnică şi, mai ales, pentru ce şi cum cu poeţii lumii. Se spune că Pablo Neruda va fi exhumat. Să vadă lumea dacă Pinochet a ordonat otrăvirea lui. Sau, cu adevărat, nemiloasa prostată i-a adus sfîrşitul. („Există cimitire-nsingurate,/ morminte pline cu oase făr’de sunet”). Contează? Eu zic că nu. Contează să ne bucurăm de poeţi şi poeziile lor. Să desluşim ghemotocul lumii acesteia, cu cît mai limpede, cu atît mai încîlcită.
Dixi.