Cultura vieții

Tânjim după lumea cerească, a îngerilor și sfinților, care trăiesc în Duhul Sfânt (Sf. Siluan Atonitul),  unde este  singura adevărată cultură, singura adevărată civilizație. În  lumina lui Dumnezeu se trăiește în pace și iubire, în cântări de laudă Sfintei Treimi,  Mântuitorului Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor și Sfinților.

Pe pământ sunt două mari culturi: Cultura Duhului Sfânt, care dezvoltă și susține cultura vieții duhovnicești, și cultura păcatului, susținută de satan și demoni. Toate culturile umane, pătrunse de duhul uneia din cele amintite, prețuiesc în fața lui Dumnezeu, câtă finalitate cerească au în ele. Biserica a dezvoltat cultura creștină, cultura rugăciunii neîncetate (2 Tes 5,7) legată de cultul său. Cultura vieții în Hristos, a bucuriei evangheliei Sale a devenit cultură filocalică, sau cultura adevăratei frumuseți. Dezvoltând frumusețea cerească a vieții în Hristos, sub toate aspectele și  nuanțele ei, sfinții au arătat în Duhul Sfânt treptele vieții duhovnicești, a căror finalitate este unirea cu Hristos cel Înviat, trăirea vieți cerești și fericirea veșnică.

Creștinii trăiesc prin credință, împlinind voia Dumnezeu, precum în cer și pe pământ,    împlinind porunca iubirii de Dumnezeu și aproapele, urcând treaptă cu treaptă în urcușul  fericirilor lui Hristos. Rugându-se, postind, făcând milostenie, gustând Sfânta Liturghie, Laudele Bisericii, spovedindu-se, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului, aceștia trăiesc viața duhovnicească gustând din pacea și bucuria cerească.

Din nefericire, pe pământ există și un mod de viață păcătoasă, viața pusă în slujba patimilor și a demonilor. Acest mod de viață a format de-a lungul istoriei  cultura și civilizația păcatului și a morții. Uneori oamenii au mers în rătăcirea lor până la considera păcatul sacru. Păcatul însă desfigurează și ucide ființa omenească. Lucrarea demonică a păcatului are o putere de seducție, prin care satan varsă în suflet ura, necredința, deznădejdea și răzvrătirea. Așa a făcut de la început. Acest mod de viață păcătos are finalitate modul de viață al iadului, unde deznădejdea și suferința sunt absolute. Refuzul chemării iubitoare a lui Dumnezeu deschide păcătoșilor nepocăiți poarta chinului cel veșnic. De aceea suntem chemați la cultura vieții, pe care ne-o oferă Biserica, la cultura ascultării de Hristos, prin care gustăm pacea și fericirea cerească.

Pentru a evita capcanele culturii morții vom zugrăvi pe scurt Calea urcușului duhovnicesc:

1. Între bine și rău nu este un semn de egalitate. Dumnezeu este necreat, veșnic, atotputernic, atotștiutor, atotiubitor, atotmilostiv, izvorul vieții și al fericirii. Satan nu are o putere reală asupra celor ce cred în Hristos – Dumnezeu. Așa cum întunericul se ascunde în fața luminii, îngerul rău nu are putere asupra celor care trăiesc viață duhovnicească.
2. Pe pământ, Dumnezeu este atotprezent. Duhul Sfânt nu este doar în marii trăitori, duhovnici îndumnezeiți, în locuri sfinte, ca Ierusalim, Sf. Munte, chiar dacă acolo sfințenia este mai abundentă. Duhovnicia, care ține de Duhul Sfânt, este prezentă pretutindeni, se manifestă felurit, neașteptat, este posibilă în orice timp și-n orice loc. Etapele urcușului duhovnicesc formează axul central al întregii culturi și civilizații din lume, care fie ne urcă în fericirea cerească, fie ne îndepărtează, coborându-ne în împărăția morții. Viața duhovnicească, cultura duhului, cultura vieții, se împarte în trei mare etape: A. Perioada curățirii, când prin rugăciune, post, milostenie, spovedanie, împărtășire, omul se curăță de păcatele grele, de patimi și de legătura cu demonii; B. Faza iluminării, când nevoitorul începe să înțeleagă duhovnicește noimele Scripturii, tainele vieții, minunile creației, dobândind minte înțelegătoare, începând să vadă cu mintea. Împreună cu sfântul Apostol Pavel, zice: Noi însă avem gândul lui Hristos (1 Co 2,16);  C. Faza unirii, când sufletul se unește cu  Hristos, prin Duhul Sfânt. Unirea vine în curăția inimii, prin trăirea nepătimirii și dobândirea iubirii lui Hristos.

Urcușul duhovnicesc are șapte trepte, iar omul lucrează potrivit stării duhovnicești în care se află.

1. Credința. Mai întâi trebuie să credem în atotputernicul și atotmilostivul Dumnezeu, în lucrarea lui mântuitoare. Să credem în viața cerească pe care nu o vedem încă fizic.
2. Credința este urmată de Frica de Dumnezeu. Cine crede se teme, se teme să supere un Dumnezeu atât de bun, de sfânt, de iubitor, prin păcat și neascultare. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii (Pilde 1, 7), buna temelie pe care se așază celelalte virtuți.
3. Frica de Dumnezeu este urmată de Pocăință. Omul luminat începe să înțeleagă, să se înțelepțească, căutând să-și schimbe viața din temelii. Schimbându-și concepția despre viață, Dumnezeu și lume, el se întoarce de la păcat la virtute, de la pământ la cer, de la diavol la Dumnezeu, (Sf. Ioan Damaschin), trăind o viață care are în centrul ei pe Hristos.
4. Pocăința implică Înfrânarea. Alegerea cu discernământ a cuvintelor, gândurilor și lucrurilor pe care le folosim. Evitarea cu înțelepciune a situațiilor care duc la păcat. De asemenea, evitând lucrurile îngăduite, dar care nu ne sunt de folos.
5. Următoarea treaptă este Răbdarea. Viața duhovnicească necesită în urcușul ei răbdare. Duhovnicia este calea cea strâmtă, diferită de viața comună. Duhovnicia, cultura vieții, se aseamănă tot mai mult cu ultimele zile ale vieții Mântuitorului Iisus Hristos, când chiar și cei mai apropiați ai Săi nu L-au înțeles și L-au părăsit, de aceea necesită îndelungă-răbdare.
6. Răbdarea aduce Nădejdea. Privind la bunătățile viitoare, greutățile devin ușoare. Viața evlavioasă se îndulcește, hrănește și adapă cu har. Rugăciunea, cântarea, meditația, contemplarea sunt mijloacele acestei îndulciri. Răbdarea cu nădejde a necazurilor pregătește sufletul pentru a primi iubirea. Mântuitorul Iisus Hristos, văzând bucuria pusă înainte, slava viitoare și mulțimea celor mântuiți, a suferit crucea neținând seama de ocara ei.
7. După multe nevoințe și suferințe, creștinul nevoitor primește nepătimirea. Curăția inimii – prin care vedem pe Dumnezeu -, a sufletului și a trupului, care devin casă a lui Dumnezeu, nepătimirea face sufletul vrednic de a primi iubirea. Acum sufletul gustă pacea și iubirea lui Dumnezeu, este gata să sufere pentru Hristos prigoane, suferințe și chiar moarte. Aceasta este ultima treaptă a nevoinței, după care tânjește nevoitorul duhovnicesc. Ea a fost atinsă de mulțimi de sfinți cuvioși, ierarhi și mucenici, în frunte cu slăvitul apostol Pavel care zicea: Mie, a trăi, este Hristos, iar a muri, este un câștig.

Arhim. dr. Andrei Coroian