Dumnezeu colindătorul

• text inedit al ÎPS arhiepiscop și mitropolit Bartolomeu Anania

Substantivul latinesc calendae, asociat cu adjectivul calendalis, ne-a dat cuvântul colindă, pe care limba română l-a dinamizat în verbul a colinda. A colinda semnifică acțiunea colindătorilor de a vesti prin cântece Nașterea Domnului și Anul Nou; colăceii pe care ei îi primesc pentru această vestire poartă numele de colindețe. Aria verbului s-a lărgit apoi până la sensul general de a umbla din loc în loc, dar nu în înțelesul de a peregrina, de a rătăci fără țintă, ci în acela de a străbate un drum cu popasuri scurte, de a cerceta pe cineva din mers.

În practica vieții creștine se consideră că Dumnezeu are o „casă” a Lui, care se numește biserică, spațiul sacru în care se consumă actele liturgice din duminici, din sărbători sau chiar din fiecare zi. Cu excepția celor două ajunuri, al Crăciunului și al Bobotezei, când – potrivit unei tradiții străvechi, de dinainte de toacă și clopot – preotul merge în casele enoriașilor spre a le vesti evenimentul din ziua următoare, credincioșii sunt aceia care se duc în casa Domnului, periodic sau întâmplător, spre a-I aduce jertfă de laudă. Cu alte cuvinte – și în lumina celor spuse mai sus – oamenii sunt aceia care, de-a lungul anului calendaristic, îl colindă pe Dumnezeu.

În perioada Crăciunului însă lucrurile se petrec altfel: Dumnezeu este Cel ce-i colindă pe oameni. Potrivit unor texte străvechi, dar încă vii până în zilele noastre, El se hotărăște să-și iasă din transcendență și să devină încă o dată accesibil lumii sensibile: Pe o scară de argint/ Se coboară Domnul Sfânt. Este un drum mai întâi pe verticală, care exclude accidentalul sau invocația magică și capătă un caracter ceremonial: Se coboară rareori/ Numai pe la sărbători. Odată ajuns pe pământ, Dumnezeu Își începe colindatul, dar nu de unul singur, ci purtat de vocile copiilor.

E ceas de taină. Satul e cufundat în somn, de parcă n-ar ști că vine Crăciunul. Gospodarii dorm fără grijă. Iată însă că pe ulițe răzbat glasuri tinere: Sculați, sculați, boieri mari/ Sculați, voi, români plugari! Nu e vorba de două categorii sociale distincte, ci de dimensiunea mitică ce i se atribuie țăranului în circumstanța sa festivă; el devine „boier” sau „împărat”, ca în orațiile de nuntă, insul pus în situația de a primi oaspeți.

Într-adevăr, motivarea invitației nu se lasă așteptată: Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători. Iată aici un cuvânt uitat, pe care ni-l restituie colindele: cocoșii sunt cântătorii nopții, dar substantivul se preface în adverb; „noaptea pe la cântători”, înseamnă „în revărsatul zorilor”, cu puțin înainte de a miji pe cer sprânceana luminii, un timp al misterului pe care numai cocoșii îl percep. Momentul se integrează cosmic. Strigătul colindătorilor însă nu e un semnal de alarmă, gospodarii nu trebuie să se îngrijoreze: Ei nu v-aduc niciun rău/ Ci v-aduc pe Dumnezeu. Cel ce se coboară pe scara de argint este, de fapt, adevăratul Oaspete. Copiii nu sunt altceva decât „teoforii”, adică „purtătorii de Dumnezeu”, o ipostază vecină cu sacerdoțiul; ei alcătuiesc un fel de alai al Împăratului ceresc ce se anunță în vizită la vecinul său de jos, domn și stăpânitor al propriei sale gospodării.

Un astfel de Musafir se cere primit după cuviință. Nu e de-ajuns ca sătenii-boieri să se trezească, ei trebuie să facă repede și pregătirile necesare: Ia sculați și slugile/ S-aprindă făcliile,/ să măture curțile,/ Curțile și casele,/ Că vă vin colindele. Prezența făcliilor atestă vremea cântătorilor; e un prag al trecerii din întuneric spre lumină, care include și un scenariu al purificării generale; forfota anunță un moment festiv.

Colindătorii nu poartă cu ei un Dumnezeu abstract. Cu puțin înainte de revărsatul zorilor s-a petrecut un fapt neobișnuit și de aceea pricepem că scara de argint (pomenită și în Imnul Acatist) nu e altceva decât Maica Sfântă care L-a născut pe Domnul. Acesta este mititel și-nfășețel/ În scutec de bumbăcel, așadar un prunc fragil ca toți pruncii, dar pe care natura se simte îndatorată să-l ocrotească de împotriviri: Vântul bate,/ Nu-l răzbate,/ Neaua ninge,/ Nu-l atinge. E un act nu numai de tandrețe, dar și de supunere față Cel ce a creat-o și care o înnobilează prin propria Sa întrupare.

Unul din cele mai frumoase colinde ni-L înfățișează pe Dumnezeiescul Prunc într-o ipostază împământenită. El s-a născut La Vitleem, colo, jos, unde cerul arde luminos, adică nu în tărâmul îndepărtat al Bibliei, ci mai colea, de vale, în imediata vecinătate a satului românesc. Nefericită și singură, Maica Preacurata plânge pentru că e săracă și nu are cu ce să-și îmbrace copilul. Vin la ea femeile din apropiere, implicându-se într-un superb gest de solidaritate umano-divină: Nu mai plânge, Maica mea,/ Scutecele noi ți-om da, Pruncul sfânt de-i înfășa... Dacă natura însăși – vântul, zăpada – devine sensibilă în fața sacrului, cum să nu devină omul? Gingășia sufletului popular încearcă sublimul.

Colindătorii l-au luat astfel pe Dumnezeu asupră-le și-L însoțesc pe ulițe, la porțile, la ferestrele și-n casele creștinilor, o lucrare ce le conferă dimensiunea unor „hristofori”, adică purtători de Hristos. E vrednic de luare aminte faptul că acest ceremonial nu este o simplă comemorare a unui eveniment care s-a petrecut în timpuri îndepărtate, ci reactualizarea acelui eveniment în adevărul său perpetuu: Mare-i seara de-astă seară,/ Dar nu-i seara de-astă seară,/ Ci e seara lui Crăciun,/ Lui Crăciun celui bătrân,/ Când s-a născut Fiul sfânt,/ Fiul sfânt pe-acest pământ. Niciodată nu voi conteni să citez aceste versuri extraordinare, a căror subțirime de gând și frumusețe literară nu-și află egal în lirica poeților cărturari. Crăciunul e mai mult decât amintirea sau celebrarea nașterii Domnului, e Nașterea însăși, miracolul de acum două mii de ani e contemporan cu noi. În alaiul colindătorilor, Oaspetele e Hristos real, iar omul se constituie întru adevăr drept gazdă a Domnului întrupat. Și-mi aștept pe Dumnezeu/ Să mi-l ospătez și eu, exclamă el într-un colind din Țara Loviștei, pentru ca la sfârșitul unei ospeții îndelungate – cam cât durata colindatului, de la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ion – să conchidă: Dacă luna se-mplineară/ Dumnezeu afar’ ieșeară, /Sus la cer se ridicară/ Lasă-n casă sănătate/ Și prin curte bogătate. Darurilor li se răspunde cu daruri, după cel mai autentic cod al nobleței.

Viziunea populară asupra lui Dumnezeu-colindător e profund creștină. Dacă Iisus din sălașul liturgic îndeamnă: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați”, Cel din pragul casei așteaptă să i se deschidă: „Iată, Eu stau la ușă și bat”. De Crăciun El bate în ușă cu un clopoțel de argint: Sculați, sculați, boieri mari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut