Cu pîra la înalte porţi

RADU  VIDA

Nu. Nu e nici o greşeală! Am scris „înalte porţi” cu litere mici doar pentru a arăta nimicnicia în care ne scăldăm, neputinţa de a ne rezolva treburile şi, nu în ultimul rînd, imposibilitatea ordonării lucrurilor în matca lor firească. Am tot căutat să dau vina pe alţii, în speranţa că, teoretic, se poate salva onoarea unei naţii. Indiferent cum o sucim, trebuie spus răspicat: noi sîntem de vină!

Încep cu un lucru pe cît de nesemnificativ, pe atît de… cu impact în toată lumea asta. Fotbalul are nu numai milioane de fani, dar şi  federaţii puternice, influente, vreau să spun, care realmente contează. Nu mă mir că nu ne „putem spăla rufele în familie”, pentru că acolo unde se învîrt mulţi bani, există şi interese divergente. Nu pot înţelege, însă, cum de nu putem cădea la pace în ceea ce priveşte folosirea arbitrilor în competiţiile interne. De regulă, popoarele susţin, ba, am putea spune, chiar luptă pentru promovarea arbitrilor proprii. E o chestiune de mîndrie naţională. La noi? Din contră! Toţi fluieraşii ar fi vînduţi, corupţi şi, din această cauză, cică, cluburile cer arbitri străini. Rog pe fani, cît şi pe cei cărora nu le prea pasă de acest sport să se oprească o clipă din orice activitate. Şi să gîndească: cum, adică, arbitri străini? Cu ce sînt ei mai buni, mai puţin vulnerabili? În acest caz, nici nu mai contează părerea mea. Dar, indiferent de răspunsurile dumneavoastră, cert este că, şi în acest domeniu, ne ştim al naibii de bine face de minune.

Dacă într-un domeniu atît de puţin important nu sîntem capabili să ne autogestionăm treburile, este puţin probabil că cei la care apelăm, pentru a înclina într-o pare sau alta balanţa, vor avea vreodată încredere în noi. În problema ţigănească, bunăoară. Brambureala de după ’89 a produs, printre alte stricăciuni, şi marea degringoladă a rromilor. Chiar şi încercările timide de a pune ordine în viaţa lor au fost sortite eşecului. Am opinat, cîndva, că de vină pentru această situaţi este Occidentul, cel care a plecat urechea la minciunile acestei minorităţi. Recunosc: am greşit. Autorităţile române sînt singurele vinovate pentru că n-au ştiut să contracareze jalbele adresate Strasbourgului (la vremea respectivă). Evident, era nevoie de atitudini hotărîte şi de oameni politici mai fermi. Dacă nu s-a întîmpla nimic, e pentru că a fost mai comod să plecăm capul slugarnici, să renunţăm la acţiuni care ar fi trebuit întreprinse (sigur, cu ajutor financiar din întreaga Europă), e din cauză că politicienii au avut cu totul altă treabă. Şi nu neapărat rezolvarea treburilor ţării. Printre care, evident, problema ţigănească era una majoră.

Şi, dacă tot a venit vorba de politicieni, să spunem că, pînă la urmă, ei sînt singurii care poartă vina pentru toate relele din această ţară. „Grija” pentru interesele personale şi de partid i-a mînat şi pe ei cu pîra pe la diferite… porţi. Mai mult sau mai puţin înalte.  Politicienii maghiari, spre exemplu, au bătut drumul Budapestei pentru o dreptate iluzorie. Acum s-au reorientat. Spre Vatican. Cînd povestea retrocedărilor se află în mîinile statului român, ca singură moştenitoare a vremilor tulburi prin care a trecut Transilvania.

Nu mi-e ruşine nici de politicienii aşa-zişi autohtoni. În bezmetica lor luptă pentru sine şi entitatea partidului din care fac parte, în nemărginita lor atitudine hrăpăreaţă faţă de bunurile care trebuiau să le intre în posesie, „patrioţi” de cea mai joasă speţă au dat năvală la Bruxelles. Rotunjind, deformînd sau chiar denaturînd total realitatea. Şi cerînd sprijin altora. În lupta cu ai noştri, pînă la urmă.

Scriu aceste rînduri aflîndu-mă departe de ţară şi, zău, mi-a fost ruşine cînd a trebuit să răspund la întrebări mai mult decît jenante: cum de n-am putut noi să ne facem referendumul nostru? Şi a trebuit să mergem cu pîra pe la franţuji. Huiduindu-i, în acelaşi timp pe nemţi? Şi dîndu-ne cu capul de băncile Parlamentului de la Bruxelles?

Sigur că „plînsul” pe la geamul altora e o meteahnă veche. Am schimbat doar şalvarii şi caftanul cu pantalonii şi basca trasă pe ochi. Dar nici o acţiune de acest gen nu aduce respectul celor la care apelăm.
Din contră.