Cu mîna întinsă

RADU VIDA

Analizele, iniţiativele şi proiectele din ultimii 26 de ani au arătat că fiecare guvern, fiecare preşedinte, ca, de altfel, toate parlamentele au susţinut, cu bună ştiinţă involuţia României. Sau, mai exact, am mimat o dezvoltare fragilă. Fără industrie şi agricultură, pare să fie sloganul sub care se instaurează guverne politice sau tehnocrate. Şi nu trebuie prea multă şcoală pentru a ne da seama că aici e vorba despre indicaţiile străinătăţii, cea care a iniţiat schimbarea şi a căutat să facă din Evropa o mare piaţă de desfacere.

Ei cu producţia, noi cu consumul!

În toţi aceşti ani, mai toate ziarele care au abordat tarele sociale şi politice generate de lipsa unei economii puternice s-au dat de ceasul morţii, încercînd să explice, cu argumente dintre cele mai solide, proasta guvernanţă. N-a auzit nimeni! Sau, dacă a auzit, a aplicat – în numele democraţiei originale – dictonul după care cîinii latră, caravana trece. Această ţîputirută ne face să ne gîndim că, în conformitate cu logica elementară, şi viaţa trece, şi generaţiile se succed, iar un comportament inadecvat duce la o proastă guvernare şi la o frustrare socială greu reparabilă. Susţinem, în continuare, că în procesul de creare de beneficii publice, guvernarea responsabilă este esenţială. Şi asta nu numai pentru a fi de acord cu marele analist Nicolas Henry, ci şi pentru că adevărurile relevate de el despre afaceri publice americane reprezintă un ghid călăuzitor pentru toţi aceia care vor să se implice în construirea bunăstării generale pentru oameni.

Iar americanii n-au stat la cerşit!

Nu şi-au construit societatea cea mai avansată din lumea asta şi economia cea mai performantă, aşteptînd „să li se dea!” (Cînd au avut interes au pus umărul şi, din multul lor, au dat şi altora, dar au căutat ca avantajul să rămînă tot al lor, iar scadenţa să le aducă numai şi numai profit).

Banii europeni…

A devenit obsesia naţională şi slogan de campanie, motiv de mustrare şi prilej de puşcărie. Să atragem fonduri europene! Să facem pe investitori, chiar dacă e inflaţie, instabilitate financiară, lipsă de infrastructură şi forţă de muncă calificată, să vină la noi! Să batem drumurile lumii şi să cheltuim un sac mare de bani, numai să trimitem emisari cu mesajul: daţi-ne!

Şi ne dau.

Sigur, nimeni nu se aşteaptă să ni să deie cu carul. Dar dacă nu curge, ar trebui să picure! Iar atunci cînd ni se dau cu ţîrîita, se cheamă că trebuie să facem sluji, să parcurgem cele mai ciudate şi întortochiate căi birocratice, să ne umilim, să ne căciulim… Pînă la urmă, nu este nici o deosebire între ce ne dă Bruxellezul ca fonduri europene, cu ce ne dădea statul socialist. Şi unul şi altul pun)punea condiţii; şi unul şi altul pretind)pretindea să ne băgăm slugi pentru cei cîţiva crăiţari; şi unul şi altul dau)dădea cu o mînă şi iau)lua cu şapte.

Să clădeşti ceva (orice!) cu fonduri europene nu mai reprezintă o mîndrie, nu e ca şi cînd am fi început de la zero şi am fi ridicat, cu opinteli şi poticneli, desigur, un edificiul trainic. Indiferent de ce natură. L-am simţi al nostru. Chiar dacă n-ar avea strălucirea aurului şi duritatea diamantului. Ar fi al nostru în totalitate. Un fel de prelungire citoplasmatică a creaţiei şi efortului nostru. Edificarea din banii europeni nu înseamnă neapărat că… ne aparţine. Eu nu zic că, odată, cîndva, vor veni cei care ne dau bani şi-şi vor revendica „averile băgate în România”. Dar nici că ne-ar tihni să ni se amintească vreodată că, vedeţi, noi v-am dat şi… Evident că pentru acest „dat” trebuie să facem ca ei. Sau, mai bine spus, să facem ce spun ei!

Şi – s-a dovedit – nu totdeauna zic bine.