Cu cît îmbătrînim

… cu atît ar trebui să fim mai inteligenţi. Dar nu este aşa. Astăzi se ştie că vîrful inteligenţei umane este atins la 4 ani. Deşi, cu cîtă inteligenţă avem şi după aceea, am putea, perfect, să evităm prostiile absolut imense pe care le tot facem, de secole şi milenii şi astăzi, bătînd, categoric, recordul. Cu cîtă inteligenţă, timp, bani, energie şi scop investim în proiecte distructive sau monstruos de egoiste, am putea face, cu siguranţă, mult mai mult decît să distrugem, să poluăm multiplu, să perturbăm echilibrele delicate ale naturii umane şi ale Naturii Naturata, casa noastră a tuturor. Cu cîtă inteligenţă avem, ar trebui să şi ţinem cont de ceea ce deja ştim, căci Ştiinţa Mare a ajuns să descopere asta: totul este legat cu totul şi o disturbare într-un loc alterează sistemul.

… cu atît ar trebui să fim mai înţelepţi. Dar nu este aşa. Astăzi se ştie că înţelepciunea nu-i numai fiica experienţei, cum o credea Leonardo da Vinci, ci şi tiranul celor slabi sau al celor vanitoşi. A putea să fii înţelept la timpul potrivit rămîne, totuşi, secretul, alături de Marele Secret al lui Heraclit: să înţelegi că raţiunea cosmică conduce totul prin tot. Şi atunci, am avea mai mult respect şi responsabilitate faţă de microcosmosul numit Natura şi microcosmosul numit om.

… cu atît ar trebui să fim mai toleranţi. Dar nu este aşa. Astăzi, cînd tehnica din comunicare ne-a apropiat Lumea, vedem cît de general valabil este acest lucru pe Pămînt. Nu-i vorbă, nu ne putem iubi toţi, deşi Iisus aşa a spus şi Ştiinţa recunoaşte, abia azi, că ura îmbolnăveşte şi omoară. Dar măcar să ne tolerăm cu empatie, cu înţelegere, cu respect, căci fiecare om are ceva pentru care merită să fie înţeles sau respectat şi, desigur, ajutat să găsească calea. Înţelegerea nu este un început de aprobare, cum credea Spinoza, e adevărat, dar putem comunica şi altfel decît prin ciomag – topor – arc – archebuză – puşcă – bombe şi alte drăcovenii, unele milenare, care niciodată n-au făcut o lume mai bună. Nu trebuie decît să admitem că fiecare avem un rost în Marele Plan şi că, de fapt, toate culorile fac lumina albă.

… cu atît ar trebui să fim mai buni. Dar nu este aşa.
Astăzi, cînd răutatea a devenit regină, nu mai poate bietul om să guste înţeleapta butadă a lui Democrit că bunătatea nu înseamnă numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să-ţi treacă prin minte s-o faci. Căci de mic, copilul a învăţat că lumea e o junglă şi noi sîntem fiare. Tinerii se cred lupii tineri ce-i sfîşie pe cei bătrîni, luîndu-le funcţiile şi posturile. Iar bătrînii se înăcresc, se ofilesc şi mor înainte de vreme, căci răutatea şi nedreptatea ard ca un acid.

… cu atît ar trebui să fim mai plini de iubire. Dar nu este aşa. Astăzi, cînd ura a devenit împărăteasă, am uitat, pur şi simplu, ce minunată este iubirea şi ce beneficii ar putea ea aduce omului şi omenirii. A devenit atît de actuală accepţia lui Ibrăileanu: iubirea este antidotul morţii. Astăzi, Ştiinţa demonstrează foarte clar, fără pic de echivoc acest lucru, oamenii fără sentimente negative, fără ură, se îmbolnăvesc foarte rar, se vindecă mai repede, trăiesc mai mult şi, mai ales, sînt mai fericiţi.

… cu atît ar trebui să fim mai fericiţi. Dar nu este aşa. Astăzi fericirea pare o himeră, la orice vîrstă. Tinerii sînt învăţaţi, prin televiziunile otevizate, că orice iubire trece, absolut sigur, în maximum patru ani, drept pentru care ei nici măcar nu mai au chef să aştepte. Oamenii sînt îmbolnăviţi cu sloganuri care-i deraiază, înşelaţi că lucrurile sînt cele ce contază şi, deci, cu cît ai mai multe şi mai mult, cu atît „e mai OK!”. Consumismul a prins în tentaculele sale acaparatoare oameni ce meritau mult mai mult. Nimeni nu te învaţă astăzi să-ţi obţii liniştea sufletească şi pacea, căci astea contează cu adevărat. Dacă nu le ai, nu te poţi bucura de nimic. Nimeni nu te învaţă, astăzi, nici să te bucuri de ce ai: de sănătate, de viaţă, de o iubire, de o muzică, de o creangă de cireş, de o noapte cu lună, de o prietenie, de un tril de pasăre, de o floare, de ochii unui copil, de loialitatea unui cîine, de o speranţă, de un caz. Nu ne învaţă că nu sîntem atît de săraci cum ne consideră şi nici cei foarte bogaţi nu sînt atît de bogaţi cum credem, şi ei ştiu cel mai bine ce zic. Nu sîntem atît de nefericiţi cît considerăm, dar nici atît de fericiţi cum am putea fi.
Căci nu vrem.
Aşadar… Cu cît îmbătrînim mai mult cu atît sîntem mai singuri. Şi asta e sigur.
Stela-Maria Ivaneş