Cu cine se luptă?

Radu VIDA

Situaţia din Orientul Mijlociu este una foarte complicată. Bulversările aduse de armatele americane în directă colaborare cu aliaţii au condus la răscolirea a unor vechi şi nevindecate răni. Duplicitatea, dorinţa de răzbunare indirectă şi, nu în ultimul rînd, goana după afaceri profitabile au condus la dezechilibre greu de imaginat. Şi, nu în ultimul rînd, la radicalizarea unei părţi a populaţiei musulmane, zgîndărită de prezenţe nedorite, jaf, înarmare, suprapuse peste mizeria generală a populaţiei, nevoia de repere şi, bineînţeles, ură.

Acum, Occidentul încearcă să dreagă busuiocul.
Greu. Chiar foarte greu, pentru că motivaţia arabilor este cu atît mai mare, cu cît fiecare grupare, trib, clan şi-a dat seama că interesele lor sînt legate, în primul rînd, tot de… arabi. Că americanii şi aliaţii lor sînt străini pe pămînturile lor, străini de religia lor. Au fost răscolite cele mai vechi precepte, şi previziuni ale islamului. Determinarea este mare. Şi încrederea în dreptatea lor. Şi, cu toate că toată lumea luptă împotriva a toată lumea, nici un militar occidental nu pleacă cu inima împăcată într-o confruntare terestră în Siria, să spunem, tocmai pentru că nu este sigur că aliaţii pro sau contra preşedintelui Asad nu trădează, în favoarea „alor lor”, tot arabi, dar cu neînţelegerea momentului şi mobilului luptei lor. Acesta este şi motivul pentru care nici preşedinţii statelor care atacă SI şi nici statele majore ale armatelor implicate în războiul mai larg (Irak, Afganistan, Siria, Liban, Palesina etc.) nu îndrăznesc să propună atacuri terestre.

Din acest motiv – eşecurile.
Aviaţia americană şi cea rusească susţin bombardamente „în gol”, nu numai că fiecare îşi protejează… protejaţii, ci şi pentru că jihadiştii sînt într-un număr atît de mic, faţă de forţa aeropurtată dislocată, încît practic, nu pot fi atinşi. Şi, după cîte se pare, teritoriile vizate nici nu reprezintă aşa un mare pericol pentru occidentali. Ei sînt acolo, departe, în ţări care, pentru mulţi oameni din lumea civilizată, nici nu există.

Duşmanii-s lîngă noi, putem parafraza din Coşbuc. Iar adevărul poetic se regăseşte în fiecare atac terorist, în fiecare plecare a unora dintre „ai noştri” spre ţările acestea ciudate, în care nu există altceva decît suferinţă. Aşadar, nu bombardierele şi submarinele cu rachete vor rezolva problema. Sigur, trebuie să fim de acord că numai glonţul scoate, din… capetele înfierbîntate ale susţinătorilor Califatului pe pămînt european şi american, teribilismele terorii. Dar, cum spuneam: ce ne facem cu cei care s-au născut în Evropa şi sînt la a 2-a, a 3-a generaţie? Şi din musulmani nepracticanţi, devin dintr-odată terorişti însetaţi de sînge? Împotriva lor cine luptă? Serviciile, veţi răspunde, fără să clipiţi. Numai că „mentaliştii” joacă bine în seriale tv, pe cînd adevăraţii beneficiari (în ghilimele, desigur) ai măsurilor antitero sîntem noi. Milioane şi milioane de oameni paşnici, care n-au nicio treabă cu violenţa. Dar care au interdicţie de a se plimba prin Schengen, care, în următoarea etapă trebuie să-şi refacă paşapoartele, care urmează să suporte controalele vameşilor îngîmfaţi şi puşi pe făcut mizerii, doar pentru că ai avut căutătura nepotrivită, iar el, curcanul înfoiat, tocmai s-a certat cu nevasta pentru te-miri-ce.

Şi toate necazurile astea se vor vedea în sezonul turistic următor. Asta, pentru că, vedeţi dumneavoastră, Marea Britanie a anunţat că se pregăteşte de „un război îndelungat cu SI”, americanii „nu trimit trupe pentru că Obama se teme de vechea profeţie a islamului, care spune că o confruntare banală, dintr-un oraş banal din Siria, va aduce victoria finală a Califatului asupra evropenilor, ruşii, în acest adevărat teatru de operaţiuni, poartă măştile interesului, vs măştile purtate de americani…
Dar noi, cu mine, cu dumneavoastră, cum rămîne?