„Cronicarul Românilor”, Gheorghe Șincai – 270 de ani de la naștere

Se împlinesc, în 28 februarie, 270 de ani de la nașterea cărturarului Gheorghe Șincai, istoric, lingvist, filolog, teolog greco-catolic, un nume ce rezonează adânc în conștiința neamului românesc căruia i-a scos la lumină istoria în strânsă împletire cu istoria altor neamuri. Se cuvine a onora amintirea luminătorilor de neam, a le redescoperi lupta vieții și idealul, nu doar din recunoștința și respectul cuvenite unor vrednici înaintași, ci pentru a învăța de la ei, a-i cunoaște, a înțelege cum au trăit, ca lumina lor să lumineze încă.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, la Râciu, în Câmpia Mureșului, părinții săi fiind Ioan și Ana Șincai, o familie din mica nobilime cu rădăcini în satul Șinca Veche, din ținutul Făgărașului. A învățat mai întâi în satul Sabed (jud. Mureș), apoi la școala din Șamșud. Între 1766-1768 a studiat la Târgu Mureș, în Colegiul Reformat și apoi la Seminarul Iezuit din Cluj, unde a rămas până în 1772, studiind latina și maghiara. Timp de un an, până în 1773, s-a aflat la Colegiul Piarist din Bistrița, unde s-a familiarizat cu germana. Pe lângă latină, maghiară și germană, Gheorghe Șincai a învățat italiana și franceza. Avea deja o cultură vastă, cunoștea retorica, poetica, gramatica, limbile clasice, latina și greaca.

În 1773 a poposit la Blaj, unde a făcut profesiunea pentru noviciat, intrând în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, cu numele Gabriel. La vârsta de 19 ani a fost numit canonic al Bisericii Greco-Catolice. A predat, timp de un an, retorică și poetică la școala superioară din mănăstire. În 1775, Gheorghe Șincai a fost trimis la Roma de către Episcopul Grigore Maior, împreună cu alți doi studenți, Petru Maior și Ioachim Pop. A plecat, consemna Nicolae Iorga, „ca un pelerin cucernic, la Sfântul Mormând al nației, la Ierusalimul glorios al Cetății veșnice”. Tânărul Șincai va fi uimit de frumusețea Cetății romane, a piețelor, a monumentelor ei, care vorbesc despre un trecut plin de măreție. A fost impresionat de Columna lui Traian, despre care a mărturisit: „Eu însumi mai adeseori am privit la Columna aceasta, …, pe a cărei laturi, de jos până sus, este întăiat cu meșteșug nespus tot războiul cu dacii…” Ca student la Institutul „De Propaganda Fide” – unde a studiat, timp de doi ani, filosofie și, trei ani, teologie, Gheorghe Șincai „începu a străbate cărțile, manuscrise sau tipărite, pentru a găsi ceea ce ele cuprindeau asupra românilor” (N. Iorga). Cu ajutorul unui cardinal roman, Ștefan Borgia, secretar al Congregației „De Propaganda Fide”, Șincai a obținut dreptul de a studia în marile biblioteci ale Romei, între care Biblioteca Vaticană, Benedictină, Biblioteca Colegiului „De Propaganda Fide” ș.a. În căutările și studiile sale a extras din manuscrise și codice, din lucrări de istorie și geografie, colecții de acte oficiale, ceea ce avea legătură cu istoria daco-romană sau valahică, notând totul în caietele sale. Documentele și volumele studiate în anii petrecuți în Cetatea Romană vor sta la baza Chronicii românilor şi a mai multor neamuri, încît au fost iale aşa de amestecate cu Românii, cât lucrurile, întîmplările şi faptele unora fără de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culese şi după anii de la naşterea Domnului Isus Hristos alcătuite – lucrare monumentală prin care va recupera și dărui românilor istoria dintru începuturi și până în sec. al XVIII-lea.

În 28 ianuarie 1779, la Academia „Sf. Toma”, Gheorghe Șincai a obținut doctoratul în filosofie și teologie. În primăvara aceluiași an, împreună cu colegii săi, plecând din Roma s-au îndreptat spre Viena, unde s-au oprit „fiindcă nu aveau bani să-și continue călătoria spre casă” (N. Iorga). Aici, prin Ștefan Costa, consilierul Cancelariei Aulice a Transilvaniei, doi dintre cei trei studenți români au fost acceptați de Curtea de la Viena, pentru a studia drept canonic, ca alumni ai Colegiului greco-catolic „Sfânta Barbara”. La Facultatea de Drept a Universității din Viena, Gheorghe Șincai i-a avut colegi pe Petru Maior, Samuil Micu și Ioan Budai-Deleanu, alături de care va propaga în țară ideile luminoase ce au constituit Școala Ardeleană – mișcarea de emancipare culturală și spirituală a românilor transilvăneni. În paralel, la Viena, Șincai a urmat cursuri de catehetică și metodică la Școala Normală „Sfânta Ana”, continuând și studiile în biblioteci, în căutarea a ceea ce era consemnat despre poporul său.

În 1780, Gheorghe Şincai și Samuil Micu, au tipărit, la Viena, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, prima gramatică sistematică a limbii române. În 1781, Gheorghe Șincai s-a întors la Blaj, unde, mai întâi, a pregătit și tradus manuale școlare, apoi a trecut la catedră, ca profesor de retorică și poetică și „director și catehet al întâii școli naționale din Blaj”. În 1782 a fost numit director al școlilor confesionale greco-catolice din Ardeal. În cei 12 ani cât a îndeplinit această funcțiune a pus bazele a peste 300 de școli românești în întreaga Transilvanie. A redactat numeroase manuale, precum: Prima principia latinae grammatices, Abecedarul cel marei, Catehismul cel mare, Îndreptare către aritmetică, ș.a.

În 1792, a participat la redactarea memoriului Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, trimis, în numele națiunii române, Împăratului Leopold al II-lea, cu cererea ca românii din Transilvania să fie recunoscuți ca națiune, să le fie restituite drepturile.

În 1794, când, în urma unor acuzații false a fost arestat și apoi eliberat, Gheorghe Șincai a rămas fără slujbă. După multe peregrinări, în primăvara anului 1804 a primit funcțiunea de cenzor pentru tipăriturile românești la Tipografia Universității din Buda, continuându-și, totodată, munca de cercetare în bibliotecile din Pesta. După cinci ani, în 1809, Șincai părăsea Budapesta și lua calea pribegiei, căutând, mai ales, să obțină publicarea Chonicii sale, această „grea sarcină” pe care o purta la sine, în desăgi, „și care făcea 20-30 de volume”, pe care o numea „fătul ostenelilor mele”. Dar cea dintâi istorie a românilor, ce vădea și descendența romană a poporului român, nu a văzut lumina tiparului în timpul vieții autorului ei. Primele două fragmente (80 de pagini) au fost publicate de Șincai în calendarul de la Buda, în anul 1807. Mai târziu va încerca tipărirea Chronicii, la Oradea, unde nu a găsit editor, la Sibiu, unde a fost oprit de cenzură… Prima ediţie integrală a Chronicii a apărut abia în anii 1853 și 1854, la Iași.

Gheorghe Șincai a murit, pe calea peregrinărilor sale, la o moșie a conților Vass la care găsise adăpost, în Sinnea, lângă Cașovia (Kossitze) în Slovacia, la 2 noiembrie 1816.

Preotul greco-catolic, cărturarul și publicistul dr. Elie Dăianu (1868-1956), într-un articol publicat în 1938, îl elogia pe marele „Cronicar al Românilor” astfel: „Vrednicia lui Gheorghe Șincai e mai mare decât a Împăraților Egiptului, care au ridicat Piramidele din pustiul nisipos. Pentru că aceia au adunat și transportat materialul operei lor prin mii și mii de sclavi, pe când Gheorghe Șincai singur și cu mâna lui, a adunat materialul, și l-a construit, pentru ca prin el să scoată din robia Egiptului un popor întreg, eliberat, cu încetul, la chemările sufletului său, repetate prin veacuri și pus în situația norocoasă să construiască vie, și reditabilă, construcția de azi a Daco-României, care se numește în geografia politică de azi: România Mare”. Dar, a continuat, „lacrimile de înduioșare curgeau pe fețele Românilor: umbra divinului cerșetor, cu desagii pe umăr, cu Chonica în sac, cu o națiune într-o cârpă, rătăcea printre noi, strălucindu-i zdențele, cu tunica lui Cristos pe muntele Taborului”.