Cronică de carte: Despre jocul dragostei și-al morții în orașul de provincie

Despre precedentul roman al Biancăi Tămaș intitulat ”Anuță Dragă”, Nicolae Manolescu scria, printre altele: „Surpriza acestei cărți constă în autenticitatea poveștii, întâmplări, oameni, atmosferă, limbaj. Fără nici o notă falsă. (…) Foarte plăcut acest roman, adevărat în cele mai mici detalii..”. Și iată, după patru ani, tânăra autoare revine în atenția cititorilor (și criticii sunt niște cititori…), cu o nouă carte intitulată, provocator, ”Moartea joacă pocker” (Editura Școala Ardeleană, 2021).

Pentru unii micro-roman, pentru alții macro-povestire… (autoarea a lăsat ușa deschisă vizavi de această „dilemă”, adică sub titlu nu specifică nimic, ceea ce e foarte bine), cartea ne propune un cu totul alt univers decît cel al satului din ”Anuță dragă”.

Un orășel de provincie cu drame mai mici sau mari, cu personajele sale pitorești ori șterse, cu idealuri mai mult ori mai puțin importante, cu iubiri, gelozii, bârfe, cu poveștile sale când comice, când triste, când grotești. Firul principal în jurul căruia se țese structura cărții este iubirea nepermisă, revoltătoare, periculoasă și chiar la limita penalului, între un profesor căsătorit și una dintre elevele sale de liceu, care tinde să împlinească, curând, optsprezece ani… În căsnicie, viața sexuală a profesorului este un dezastru, fapt pe care micuța și deja versata Meda – eleva – s-ar putea să-l fi intuit și să-l fi folosit pentru atragerea bărbatului în mrejele ei. A fost un mic moft la început, din partea ei. Dar profesorul se îndrăgostește de Meda cu adevărat, precum un tânăr care crede că și-a găsit, în sfârșit, jumătatea ideală. Izvorul fericirii supreme, de care nu a avut parte până atunci. Meda intră în joc, de fapt unul provocat chiar de ea. Îl manipulează pe mai vârstnicul profesor (ale cărui calități profesionale le apreciază, de altfel) cu un sadism adolescentin, dintr-un infantil amuzament, dar și dintr-o singurătate în care a crescut și care a lăsat urme în sufletul ei încă neconștientizate pe deplin. Și, astfel, se pornește un joc din ce în ce mai periculos, un joc al dragostei și-al morții. O carte și despre singurătate, în general, și despre cea în cuplu, în special.

Pe lîngă cele două figuri centrale, mai apar și altele – secundare să le zicem – din același mediu provincial. Autoarea le schițează și acestora portretele cu precizie, din câteva trăsături, reușind să treacă, cu ușurință, dincolo de aparențe și să pătrundă în sufletele lor. E și psihologie aici, și un acut simț al observației. Bianca Tămaș știe să extragă esența din realitatea imediată și o descrie simplu, pe înțelesul tuturor. Știe să creeze atmosferă, are umor și simțul absurdului, și nu se sfiește să pună, din când în când, degetul pe rană. Muzicalitatea (dar și poezia) textului este convingătoare, autoarea are simțul ritmului, al schimbărilor acestuia atunci e nevoie, dozează bine tensiunea ținând, astfel, constant trează curiozitatea cititorului. Are simțul dramaticului, al tragicului cotidean. Finalul cărții e șocant, îți ridică un semn de întrebare. Dar dacă stai puțintel și… recapitulezi, îți dai seama că e cât se poate de plauzibil.

Însă… mai există în carte două personaje „principale”. Le-am lăsat, cu bună intenție, la urmă. Este vorba despre Moarte și despre Înger. Curaj mare pe autoare să aducă în prim plan aceste personaje care apar în literatură, muzică, pictură, filme… încă de la începutul lumii! Figurile lor sunt folosite de artiști încă de pe vremea când se exprimau, artistic, pe pereții peșterilor! Am fost sceptic când autoarea mi-a povestit despre intențiile ei, dar am tăcut mâlc. Și bine am făcut. Bianca Tămaș reușește să treacă, cu brio, peste „handicapul” popularității respectivelor personaje și le dă o nouă strălucire. Moartea și Îngerul se amestecă printre locuitorii orașului, beau și fumează (mai ales Moartea, desigur), comentează întâmplări, spun glume, se ciondăneasc, se ironizează și… se plictisesc îngrozitor. Mutatis mutandi, mi-am imaginat, din când în când, că aceste personaje seamănă cu corul din tragediile antice care comenta ceea ce se petrecea pe scenă, ba mai făcea și prevestiri. Umorul fin care însoțește paginile dedicate celor două arhicunoscute cunoscute personaje, acționează ca un catalizator. „Legile Universului sunt pline de birocrație. La o comunitate mai mică se dispun o Moarte și un Înger. În orașele mai mari există mai multe perechi repartizate pe cartiere. Când toți oamenii dintr-o comunitate dispar, atunci se pot retrage. Au și posibilitatea să își dea demisia, dar procedeul e unul mult prea complicat. Trebuie să se învârtă de la un ghișeu la altul, până se zăpăcesc de cap. Nimeni nu se încumetă, mai ales că locul e călduț, fără prea multe bătăi de cap. Însă sute de ani petrecuți în același loc își lasă amprenta.” Desele secvențe ale celor doi protagoniști, Moartea și Îngerul, sunt de o teatralitate căutată și le oferă, din când în când, o aură discretă de cabotinism, ceea ce le face și mai simpatice, și mai veridice, de-ți vine câteodată dorința să le întâlnești „în care și oase”, să bei și să fumezi cu ele, ba să joci și pocker, chiar dacă știi exact că vei pierde…

Dacă despre Bianca Tămaș se spunea că este o promisiune în peisajul literar românesc contemporan, eu îmi permit să afirm, fără urmă de ezitare, că acum ea este o certitudine.

Radu Țuculescu