„Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!”

„Credința poate transforma eternitatea în timp și timpul în eternitate”, cugeta Mons. Vladimir Ghika, fericit martir pentru credință. Fericitul Cardinal Iuliu Hossu, episcop greco-catolic martir, nota în memorii, pentru posteritate, motto-ul vieții sale: „Credința noastră este viața noastră pentru toți, cu ajutorul Domnului, în toată viața noastră, între orice împrejurări și cu orice jertfă”.

Pentru a transforma timpul în eternitate, credința trebuie trăită, trebuie să devină viață, căci numai o viață fundamentată pe credință ne poate dobândi mântuirea și fericirea veșnică. Credința vie, care devine izvor de viață, o găsim reflectată în fragmentul evanghelic al Învierii fiicei lui Iair (Lc 8,41-56). În acest text sunt redate două miracole săvârșite de Isus. Primul ne vorbește despre femeia care, de 12 ani, suferea de o boală incurabilă. Viața se scurgea treptat din trupul ei. În concepția iudaică „sângele” este „viață”. Pe plan spiritual, scurgerea vieții reprezintă răcirea credinței, „risipirea” credinței. Atunci când sufletul se atașează dezordonat de persoane sau materie, îndepărtându-se de Dumnezeu, credința devine idolatră. Aceasta face ca sufletul să se împrăștie și, treptat, să ajungă lipsit de viață, să moară.

Femeia are încredere că atingerea de Isus poate pune capăt acestei boli. Ea simbolizează poporul lui Israel care, nerecunoscându-L pe Dumnezeul intrat în timp, se îndreaptă, sub diferite forme, spre idolatrie. Nu doar spre alte zeități, dar și spre idolatria materială, și astfel riscă să-și piardă seva vitală a credinței.

Al doilea miracol inclus în acest fragment este acela al vindecării copilei de 12 ani care este pe moarte. Acesta reprezintă un alt model metaforic, cel al poporului noului Israel pe care Isus a venit să îl învie din moarte prin credință. Din acest popor al lui Dumnezeu facem parte și noi, cei care astăzi dorim să urmăm credința în Domnul nostru Isus Hristos, răstignit, mort și înviat, din care se naște speranța unei alte vieți, dincolo de această viață. Astfel, timpul se înveșnicește, devine eternitate.

În centrul acestui text evanghelic se află întrebarea lui Isus: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?”. Bineînțeles că apostolii care Îl însoțeau Îl întreabă uimiți: „Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?”; pare un nonsens. Dar Isus le explică: „Am simțit o putere care a ieșit din Mine”. Evanghelistul Luca ne spune că mulțimea căuta să se atingă de Isus pentru că o putere vindecătoare ieșea din El (cf Lc 6,19). Puterea vindecătoare care emană din Trupul Său este harul Spiritului Sfânt, Izvorul de Viață dătător. „Veșnicia” s-a întrupat în timp, Dumnezeu a venit pe pământ pentru a ne aduce vindecarea de boala păcatului și, mai cu seamă, vindecarea de boala morții sau, mai corect, de frica de moarte.

Dumnezeu transformă eternitatea în timp pentru noi și ne face un dar, prin care timpul vieții noastre poate deveni eternitate. Pentru aceasta, darul trebuie primit și transformat în viață, căci, prin credința sau necredința noastră, prin deschiderea sau închiderea sufletului nostru, timpul vieții noastre se deschide spre veșnicie. Aceasta se reflectă foarte bine în cuvântul pe care Isus îl adresează femeii credincioase: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace”.

Din credința trăită derivă pacea sufletească, chiar și în aceste vremuri tulburate de flagelul morții, de aceea Isus ne spune și nouă, astăzi: „Mergi în pace”.

Isus a fost atins de multe persoane care Îl împingeau, Îl însoțeau, priveau fascinați vindecările Lui miraculoase, dar puțini s-au lăsat atinși în credință, puțini și-au deschis sufletele ca această putere a harului Spiritului Sfânt să devină vindecătoare, mântuitoare, în sufletele lor. Privind scena mulțimilor de diferite categorii de persoane, să ne întrebăm: Noi, din ce categorie facem parte? Suntem dintre cei care vin la Isus atrași de fascinația, magia miracolelor? Sau, poate, dintre aceia care Îl însoțesc, Îl ating, dar cu indiferență? Sau suntem dintre acele persoane care doresc și caută să-L atingă cu credință vie și speranța vindecării și a înveșnicirii?

Femeia caută să se atingă de Isus pentru că are încredere în puterea Lui vindecătoare. Tatăl (Iair) Îl caută pe Isus pentru a reda viața fiicei sale. Isus îi cere credința: „Nu te teme; crede numai și se va mântui fiica ta”. Într-adevăr, Isus, apropiindu-se de ea o prinde de mână, o atinge și o cheamă la viață: „Copilă, scoală-te!”, „Învie!”. Este verbul învierii, imperativul chemării la viață pe care numai Acela care este Izvorul vieții îl poate pronunța.

Acest fragment evanghelic ne invită să ne facem și un examen de conștiință asupra credinței noastre. Cum putem hrăni, întări, credința noastră? În primul rând prin rugăciunea personală, care ne pune în legătură cu puterea vindecătoare a lui Isus, iar apoi prin Sfintele Taine, hrana spirituală prin care El se atinge de noi. Iată cum viața de credință este o alternanță între dorința noastră de a-L atinge pe Isus și aceea de a ne lăsa atinși de El, de puterea Lui, de harul Său.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în credință, să ne deschidă sufletele pentru a fi disponibile puterii Sale vindecătoare de boala păcatului, a fricii de moarte, și, la ceasul rânduit să auzim și noi acea voce blândă care ne spune: „Îndrăznește, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace”.

† Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop de Cluj-Gherla