Corespondență din Nürnberg. Cum se naște dictatura din aplauze

Lecțiile istoriei

De la Bayreuth la Nurnberg și Tokyo. Lecția lui Rienzi

La Bayreuth, în sala în care Wagner continuă să fie confruntat cu propriul său timp și cu demonii istoriei germane, Rienzi nu mai vorbește despre trecut. În viziunea celor două regizoare din Ungaria-Alexandra Szemeredy, Magdolna Parditka-Rienzi este avertismentul. Nurnberg și Tokyo sunt urmările.

Mai întâi l-am văzut pe eroul național Rienzi, transformându-se în dictator. Reîntors la Nurnberg, am ținut să revăd Palatul de Justiție, dorință deloc întâmplătoare. Am intrat în deja celebra sală 600, pentru ca mai târziu, să parcurg sala expozițională de la etajul 3, dedicată proceselor internaționale de la Nurnberg și Tokyo, despre acesta din urmă vorbindu-se mai puțin către deloc. Procese ce au reprezentat la timpul respectiv, pilonii fundamentali ai dreptului internațional penal modern. Deși au avut scopuri similare, pedepsirea principalilor vinovați ai crimelor din Al Doilea Război Mondial, ele au fost organizate și percepute diferit.

Cele două tribunale internaționale au judecat trei mari categorii: crime împtriva păcii, crime de război, crime împotriva umanității. Execuțiile au fost asemănătoare, prin spânzurare. Apărarea bazată din start pe sintagma am executat ordinele superiorilor, a fost respinsă de la bun început. Acestea sunt asemănările.

Care sunt diferențele atunci? La Nurnberg-denumirea oficială Tribunalul Militar Internațional-Statele Unite, Marea Britanie, Franța și ex-URSS au purtat administrația colectivă. Fiecare națiune a numit câte un judecător și un supleant. Limbile oficiale au fost engleza, franceza, rusa și germana. Hitler s-a sinucis evitând procesul. În total au fost condamnați 24 de lideri naziști de rang înalt, plus șapte organizații criminale. Germania a capitulat necondiționat la 8 mai 1945. Primul act de capitulare s-a semnat însă la 7 mai 1945, la Reims, în Franța. Procesele de la Nurnberg au reprezentat o continuare a luptei împotriva regimului nazist, tot în Sala 600. Este vorba despre procesele medicilor, juriștilor/justiției, industriașilor (Flick, Farbern, Krupp), susținătorilor și beneficiarilor (Hugo Boss), procesul Înaltului Comandament, cel al generalilor.

La Tokyo-denumirea oficială a fost Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat-controlul a revenit aproape în totalitate, Statelor Unite. 11 națiuni judecătoare, inclusiv cele din Asia afectate direct. Împăratul Hirohito a primit imunitate politică din partea Statelor Unite, pentru a menține stabilitatea țării. Limbrile oficiale au fost două, engleza și japoneza. S-a desfășurat între 3 mai 1946 și 12 noiembrie 1948, acuzați fiind 28 de lideri militari și politici de rang înalt. Nu trebuie uitat faptul că Japonia a capitulat la 2 septembrie 1945, dată la care a fost semnat actul oficial al capitulării. Anunțul public însă al capitulării fusese făcut anterior de Hirohito, în ziua de 15 august 1946. Hiroshima și Nagasaki au contat enorm, trebuie recunoscut acest lucru.

Revin la Rienzi. Avertismentul montării de la Bayreuth devine mai puternic decât orice lecție despre tirani și dictatori. Nu doar liderul trebuie privit cu suspiciune, ci societatea care-l învestește cu speranțele sale. Dictatura nu începe întotodeauna, cu frica. Începe cu aplauze, cu entuziasm, cu promisiunea că cineva va rezolva totul și greutățile vor dispare.

La o zi distanță numai, această poveste a căpătat, la Nurnberg, o altă dimensiune. În sala 600 a Palatului de Justiție nu mai eram în fața unei reprezentări despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Eram în locul în care istoria încercase să răspundă unei întrebări teribile ca esență: ce faci cu cei care au transformat puterea politică într-un sistem de crime?

Aici se schimbă perspectiva, La Bayreuth privești ascensiunea și moartea tiranului. La Nurnberg privești consecințele și urmările. Între cele două stă societatea, acea societate care, la început, poate aclama, tolera sau pur și simplu refuza să reacționeze.

Apoi, pe același palier al etajului 3, se află Tokyo, cu fotografiile procesului pentru crimele de război din Extremul Orient. O altă sală de judecată, o altă parte a lumii. O altă încercare de a construi după război, un principiu care să depășească granițele și regimurile, faptul că puterea nu îi poate absolvi pe cei care o exercită, iar rangul nu poate anula responsabilitatea.

Privite și luate împreună, Bayreuth, Nurnberg și Tokyo spun trei momente ale aceleiași povești: cum se naște puterea, cum scapă de sub control, cum încearcă societatea să o tragă la răspundere.

Revin la opera Rienzi. Pe fundalul spectacolului se simte războiul Rusiei împotriva Ucrainei, dar și trimiterile la celelalte războaie ale timpurilor noastre, peste 30 în întreaga lume. Harta prezentului intră astfel pe scena lui Wagner, iar ceea ce este o poveste despre Roma medievală, devine o avertizare pentru Europa de astăzi și nu numai. Pericolul pe care îl sugerează montarea nu este că ne-am întoarce în anii 40 sau 50. Este că putem ajunge într-un punct în care lucrurile pe care le credem încă imposibile devin din nou posibile. În Bayreuther Festspiele, toate acestea capătă o neliniștitoare actualitate. Războiul din Ucraina ne-a readus în Europa imagini pe care generații întregi le-au considerat ca aparținând trecutului: orașe distruse, populații strămutate, granițe contestate prin forță, crime de război, crime împotriva umanității. În alte regiuni ale lumii-conflictul din Gaza și israel, tensiunile extinse cu Iranul, războaiele civile din Sudan, Somalia, Etiopia, Myanmar…-alte războaie ne spun aceeași poveste în alte limbi și sub alte forme.

Revin la Bayreuth, Nurnberg, Tokyo, locurile care vorbesc despre felul în care arta, ideologia, mitul național, mulțimea și puterea ajung să se întâlnească în istorie. Lecția despre relația dintre criza unei societăți, apariția liderului providențial, transformarea puterii în autotarism și nașterea după catastrofă, a ideii de răspundere internațională. Viitorul distopic al celor două regizoare seamănă neliniștitor cu prezentul nostru.

În sălile Palatului de Justiție din Nurnberg, fotografiile celor două procese internaționale, te obligă să privești altfel istoria. Sunt fețe, documente, victime, judecători, avocați, grefieri…

Rămân multe alte întrebări, pornind de la premisa că istoria nu se repetă niciodată în aceeași formă. Cu alte cuvinte, dacă se vor mai repeta mecanismele care au dus-o, de atâtea ori, spre catastrofă. Nurnberg și Tokyo ne mai arată ceva la fel de important, ce se întâmplă atunci când avertismentele sunt ignorate. Mai corect spus, Rienzi și cei 700 de ani dintre tribun și procesele internaționale de la Nurnberg și Tokyo. Două tribunale, două spații geografice, două istorii total diferite, aceeași încercare de a construi o limită pentru puterea asupritoare.

O întrebare doar…

Mă întreb și nu o fac retoric, când și unde va avea loc următorul proces internațional? Deja știm o parte dintre acuzați, știm și capetele de acuzare. Poate la Haga, cine poate ști…

Demostene Șofron

Nurnberg 19 august 2026