Corespondenţă din Freiburg – Despre băsism

În lunile mele de clinică şi în ceasurile mele de insomnie, cu ochii deschişi sau închişi, de zeci şi zeci de ori mi-a fugit gîndul la cele de prin ţară. Nu ştiu cum şi nu ştiu de ce de foarte multe ori am ajuns cu gîndul pe la domnul Băsescu şi pe la băsism.

Folosesc doi termeni deoarece, chiar dacă băsismul îl cuprinde pe domnul Băsescu din cap pînă în picioare şi de la picioare pînă la cap, el, băsismul, este şi ceva mai mult, şi ceva care trece dincolo de persoana fizică şi politică denumită Băsescu. Băsismul este şi ceea ce domnul Băsescu a turnat în multe alte capete şi alte picioare. El este ceea ce s-a turnat în aceea adunătură care-şi zice partid şi care se cheamă cam curios. Uneori îşi zice pur şi simplu PDL, alteori PD-L. Liniuţa venind să indice codiţa liberală pe care o are. Dincolo de cei care aparţin acestui partid, băsismul mai este risipit prin toţi aceia care-l au “pe naşu” în suflet şi prin toţi aceia care-i poartă numele pe buze.

Dar, risipit sau nu, să vedem cam ce-ar putea fi băsismul? Ce ar putea fi, dincolo de faptul că este un ceva care vine de la iubitul şi neiubitul domn Băsescu?

N-am pretenţia că răspunsul meu la această întrebare ar putea fi aplaudat de toată lumea. Cred, însă, că nu mă exprim doar pe mine, că-i exprim pe toţi aceia care s-au săturat de Băsescu şi de băsism ca de mere pădureţe.

S-a zis şi se mai zice prin unele locuri că băsismul ar fi un nou curent “ideologic” sau o nouă linie “doctrinară”. Ei, cei care văd în băsism aşa ceva, ori nu ştiu ce-i aceea ideologie şi ce-i aceea doctrină, ori vor să-i cînte osanale celui de la care ne vine băsismul. Altfel, aşa enormităţi ideatice nu se pot explica.

În încercările altora de a zice ceva despre băsism se afirmă că acesta  ar fi doar un fel de a face politică. O formă, un stil al practicii curente. Dacă prin formă sau stil înţelegem democraţie şi dictatură, atunci pe undeva băsismul s-ar putea regăsi. Băsismul este dictatură, o dictatură bine-bine învelită într-un staniol denumit democraţie. Ca formă de dictatură, băsismul, însă, nu poate fi apropiat de niciuna din dictaturile mari ale istoriei contemporane -hitlerism, stalinism, maoism etc. A face o aşa apropiere înseamnă a-ţi bate joc de una sau de alta din dictaturile de mai sus. În aceste dictaturi s-a făcut istorie. O istorie rea, o istorie proastă, dar o istorie. Or, în băsismul nostru ce s-a făcut? Ce istorie? De unde istorie?

Băsescu al nostru nu se poate apropia nici măcar de Ceauşescu. Acesta a avut un crez, a luptat şi a murit pentru el. Acesta, că ne place sau nu, a lăsat cîte ceva în urma lui. Or, Băsescu? Băsescu ce ne lasă? Nimic, dar absolut nimic. Pardon, parcă ne lasă totuşi ceva, ne lasă băsismul şi multe, multe datorii. Ne lasă o moştenire urîtă şi o moştenire grea, o moştenire cu care nu numai actualul guvern are a se lupta, ci şi multe alte guvernări ulterioare.

Am zis mai sus că băsismul ar putea fi considerat un fel aparte de dictatură. O dictatură marca Băsescu. Dar ce-ar fi această marcă? Ce i-ar putea fi specific?

În acest sens, într-o primă aproximare, aş zice că basismul este un fel aparte de luptă pentru putere şi pentru tot mai multă putere. Este o dictatură în care exercitarea puterii se face numai şi numai în numele puterii. Este o exercitare egoistă a puterii. O putere de dragul puterii. Că aceasta este un fel de caracteristică generala şi esenţială se poate vedea uşor din ultimele conduite ale neiubitului nostru preşedinte. Dar şi faţă de această caracteristică s-ar putea formula ceva rezerve. Lupta pentru putere este, ca regulă, o luptă politică bărbătească, deschisă, o luptă cu idei şi nu doar cu cuvinte. O luptă care trebuie dusă cu argumente şi nu cu invective, cu mijloacele politicii şi nu cu altele. Lupta politică este prin excelenţă o luptă pentru alţii şi nu doar pentru tine. Este o luptă pentru idei mari şi pentru crezuri înalte.

Dar în băsismul nostru de unde idei mari? De unde crezuri înalte?

Lupta domnului nostru Băsescu n-a fost una de idei şi pentru idei, ci una din instincte şi pentru instincte. Din acest punct de vedere parcă îmi vine greu să-i zic om politic sau însemnat om politic. Îmi vine mai uşor să-l denumesc, şi eu, animal politic. O aşa caracterizare i se potriveşte ca o mănuşă. Animalul ca animal acţionează doar din instinct, doar în numele unui egoism al genei. Cam aşa ceva se poate uşor observa şi la preşedintele nostru. Se poate observa că a făcut şi face politică doar din instinctul puterii şi doar din interese proprii. Băsescu al nostru n-a făcut nici un gest politic fără să se gîndească la sine şi la marea lui dorinţă de putere. El a fost tot timpul în campanie electorală deoarece tot timpul s-a gîndit la voturi. Nici măcar o cruce în biserică nu şi-a făcut-o fără să se gîndească la alegeri.

Dacă băsismul nostru ideologie nu-i, doctrină nu-i, fără rezerve nu este nici formă sau stil al conducerii politice, atunci ce este? Cum s-ar putea defini şi prin ce s-ar putea caracteriza?

În opinia mea, băsismul este un pumn sau un ghem de urîte năravuri politice. Năravul năravurilor l-am spus ceva mai sus: boala de putere. Din aceasta parcă ţîşneşte imediat corupţia şi obrăznicia.  Aproape de acestea se aşează demagogia şi slugărnicia. Nu departe dăm peste populism şi sămînţă de scandal. Pe lîngă toate acestea, mai avem multă inconsecvenţă şi aroganţă. Toate aceste năravuri par a fi învelite în ceva care s-ar putea numi ticăloşie.

Pe lîngă cele subliniate se mai poate vorbi de cîteva năravuri derivate sau colaterale – căpătuiala, hăhăiala şi pierderea legăturilor cu realitatea. Căpătuiala poate fi pusă în legătură cu corupţia, hăhăiala cu populismul iar pierderea legăturii cu realitatea cam este strecurată printre toate.

În ultima vreme, ruperea de realitate a luat nişte dimensiuni uluitoare. Se vede că nici după parlamentare PDL-iştii n-au înţeles nimic. Să devii euforic, să te vezi mare după o catastrofă reprezintă realmente o mare performanţă. Una numai buna de cartea recordurilor.

Cred că-i destul. Băsismul? Un ghem de urîte năravuri politice.

Ion IRIMIE