Corespondenţă din Freiburg: Antibăsism contra antibăsism

Titlul acetor rînduri produce sau poate produce fel de fel de nedumeriri. Şi le poate produce deoarece, într-un anume sens, antibăsismul este şi poate fi doar de un singur fel. Felul de a fi împotriva lui Băsescu şi a tuturor  năravurilor lui. Într-un alt sens, însă, antibăsismul este sau poate fi de o mie de feluri. Unii îl urăsc pe Băsescu pentru una, alţii pentru alta. La limită s-ar putea zice că fiecare-i cu antibăsismul lui.
Oricum s-ar lua lucrurile, pare cel puţin complicat să vorbeşti de opoziţii în interiorul antibăsismelor. Să vorbeşti de relaţii de gen “contra”. Aşa ceva chiar că ar putea încurca minţile unora.

Şi totuşi, şi totuşi, în interiorul antibăsismului s-au cristalizat două feluri. Feluri între care, în ultima vreme, se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte.
Unuia din aceste două antibăsisme i s-ar putea zice antibăsism realizat, moderat, cu coabitare şi colaborare. La nevoie, chiar cu anumite compromisuri. Acestui fel, Nenea Iancu i-ar fi zis cu siguranţă antibăsism “ordinar”.
Cel de al doilea antibăsism ar fi cel radical, cel ultra-anti sau extra-contra. Ar fi vorba despre cel care vrea capul lui Băsescu imediat. Acestui antibăsism acelaşi Nenea Iancu i-ar zice “extraordinar”.

În conflictul ideatic şi atitudinal dintre cele două forme de antibăsism, cei moderaţi, realişti, ordinari, normali argumentează că, în condiţiile politice date, nu se poate recurge la radicalism. Se argumentează că o vreme Băsescu mai trebuie tolerat, cu el mai trebuie dialogat. El mai are în mînă condeiul semnăturilor mari, semnături fără de care nu se poate duce viaţa politică curentă. Fără aceste semnături am putea ajunge într-un mare haos politic, economic şi social.
Poate cineva garanta că, dacă s-ar iniţia o nouă suspendare ar ieşi la vot poate 50%? Poate cineva garanta că fără această condiţie Curtea Constituţională ar decide altfel decît a decis odinioară?

Nimeni nu poate da asemenea garanţii. Şi atunci? Şi atunci nu ne rămîne decît coabitare.
Antibăsismul extra-contra îşi are şi el argumentele lui.
Adepţii acestuia zic şi cred că ei sînt cei care-i apără pe cei care au votat la referendum, că ei exprimă starea de spirit a ţării, că ei sînt antibăsismul autentic, că ei sînt fără coabitări şi compromisuri. Antibăsiştii radicali sînt cei care plîng pe umerii celor care au votat şi care şi-au pus în votul lor o mare speranţă.

În toate aceste argumente, pe deplin justificate, dealtfel, există totuşi un anume necaz. În toate aceste argumentări nu se arată cu degetul şi nu se pun, cel puţin vocal, la zid adevăraţii vinovaţi de eşecul referendumului. În acest eşec stă toată cheia problemei.
Se arată cu degetul şi se pun la zid Ponta, Antonescu şi Constantinescu, mai ales Ponta, şi nu se arată nici măcar cu degetul spre Blaga şi ai lui, spre Boc şi ai lui, spre toţi cei care au boicotat referendumul.

Se plînge pe umerii celor care au fost la vot, dar nu li se spune că, în loc să se descurajeze şi să critice actuala putere, mai bine să se ducă la vecinul despre care ştiu că nu s-a dus la vot, că a boicotat. Pe acesta să-l facă în primul rînd vinovat de faptul că votul lui nu şi-a atins ţinta. Să se ducă şi la cei care n-au fost la vot pe motiv că ei nu fac politică. Să li se spună şi acestora că tocmai prin a nu face politică faci cea mai mizerabilă politică.

Ba şi celor care au fost la vot, şi acuma se plîng sau se tem de trădare, li s-ar putea spune cîte ceva. Li s-ar putea reproşa, de pildă, că, atunci cînd Curtea Constituţională a anunţat refuzul referendumului au stat în casă. Pe atunci, în modul cel mai spontan posibil, ar fi trebuit să fie în stradă. Normal ar fi fost ca cel puţin un milion, din cei şapte şi jumătate, să fie pe străzile Bucureştiului şi alte două milioane pe străzile altor oraşe. Or, … Or, se dovedeşte încă o dată că, vorba Anei Blandiana: “Sîntem un popor vegetal”. Cei care sînt de partea antibăsismului radical, şi nu sînt puţini, ar trebui să înţeleagă că tocmai prin extremismul lor fac jocul băsismului. Antibăsismul extra-ultra, printr-o subtilă mişcare dialectică, ajunge exact în contrariul lui. La ora actuală nimic nu slujeşte mai mult şi mai bine băsismului decît un antibăsism radical, extraordinar.

Să fim antibăsişti, dar să fim fără excese. Excesele ar putea compromite toare ţelurile antibăsismului.
Ar trebui înţeles că, în condiţiile istorice date, pot fi admise toate compromisurile care nu compromit necopromisul final: scăparea ţării de Băsescu şi de băsism.
Actuala putere, adică USL-ul, ne va scăpa, numai că, din nou, o vorbă de a Nenea Iancului: “puţintică răbdare”.

Ion Irimie