Corespondență din Capitala Europeană a Culturii | Întâlnire cu marele BRÂNCUȘI

Am găsit Bega mai bănățeană ca oricând. În ultima zi de septembrie, unda era picurată de minunile toamnei. Verdele n-a plecat încă din peisaj dar, încet-încet, galbenul se înstăpânea peste firea molcomă a irizațiilor jucăușe, peste ape și câmpii, peste toți și toate. La Timișoara – așa cum se aflase – până la el, în leat 2023, marele sculptor și fondator al modernismului se întorcea acasă. Se închidea, astfel, un mare cerc, pe circumferința căruia se afla și Hobița natală, și Craiova primilor ani de școală, și Bucureștiul, și Parisul, și New York-ul. Și, dacă ne gândim bine, tot mapamondul. Pentru că, datorită lui Constantin Brâncuși al nostru, lumea întreagă și-a dezvăluit esențele, introspecțile insondabile, până la el, imprecațiile Ființei, resorturile intime ale mișcării și repaosului universal. Și din acest periplu s-au născut

                                               Puncte fixe în haos

 

La Hobița, bunăoară, i s-a impregnat, în ADN-ul micului oltean, dragostea pentru tradiție. Pentru tradițiile, mai bine spus, ale poporului român. La Școala de Arte și Meserii din Craiova și-a descoperit talentul pentru arta desenului și a cioplitului. Mai apoi, la Școala Națională de Arte Frumoase din București și-a consolidat tehnicile modelării materiei. Iar în Franța, la atelierul lui Rodin și-a desăvârșit măiestria în a da materiei chip uman. Doar că nu era de ajuns. Iar saltul spre sculptura modernă, esențializată, a făcut-o Brâncuși în sinea lui, în nesfârșitele frământări ale eului întru depășirea condiției lemnului „crestat, ingenuitate plastică, ce explică formația spirituală a lui C. Brâncuși, așa cum spune G. Călinescu în „Însemnări de călătorie” – Editura pentru turism, București, 1973. p.133: „În biserica nouă (din Hobița n.n.) se află un chivot cumpărat de sculptor și dăruit și pe fundalul căruia se vede semnătura cu cerneală a artistului”, Dar cu semnificații profunde!

A fost voință supremă pentru ca pașii profetului se se întoarcă în

 

Moderna cetate Timiș. Acasă.

 

Capitală culturală Europeană. Aici s-a întors, după 50 de ani, pentru a arăta conaționalilor că el, sculptorul modernității, a avut mereu în minte și suflet locurile, obiceiurile și sufletul neamului. Iar expoziția de la Muzeul de Artă din inima Timișoarei o demonstrează pe deplin. Cele peste 100 de exponate, adunate cu mari sacrificii și sever condiționate de către proprietari – mă refer la Fundația Guggenheim din SUA, Centrul Popmidou din Franța, Muzeele de artă din Craiova și Bucureşti, multe persoane private – toate aceste entități, deci, au reunit exponatele sub genericul generos: „Brâncuși, surse românești și perspective universale”. Lucrări cu o valoare de peste o jumătate de miliard de euro; asigurare la peste cinci sute milioane euro; cu două milioane și jumătate de euro investite în clădirea Muzeului de Artă din Timișoara… Dar toate acestea elemente de senzație au pierit când primii vizitatori au pășit

În lumea materiei magice

 

Ușa grea, de lemn sculptat s-a deschis.

Întuneric. Brocart și velur de tip venețian. Tavan, ca un cer plin de stele. Mister amplificat de un spot de lumină. Tăcere. Umbre. Pașii sonorizau doar anvelopa de pluș a podelei, iar ochii rămâneau înmărmuriți de formele inconfundabile ale materiei. O lume aparte, cu totul și cu totul aparte, în care Brâncuși ne invită să vedem adâncimile semnificației și să descifrăm coduri ale materiei în zbuciumul ei spre împlinire. Perspectiva e mirifică, iar grandoarea speranțelor se amplifică prin evidenta dorință a artistului de a surprinde esențe, simplificări ale formelor, în închistări ale materialelor ce se cer a fi gândite. Bucuria, zic, este cu atât mai mare cu cât suntem invitați să participăm. Să deslușim. Și să urmăm gândirea abstractă a autorului. Un sărut din dragoste pentru mișcatul nemişcat, aș zice. În acest sens și-a împănat discursul și curatorul expoziției, doamna Doina Lemny:

Brâncuși ia piatra și îl sculptează direct.

Avem impresia că e simplu, dar Brâncuși a vrut prin acest sărut să exprime actul profund al dragostei când această îmbrăţişare formează două persoane una. Este o fuziune a celor doi îndrăgostiţi.

Sărutul acesta în piatră pare să fie… piatra de hotar spre cele lumi de bronz, în care chipurile semenilor capătă semnificații aparte. Rugîciune. Un gând poate să alerge și spre viersurile bătrânului Villon:

 

Fals chip frumos, odor costisitor,

Rea-ntr-adevăr, înșelător nectar,

Amor ce nu se mistuie ușor,

Nenorocirea vieții mele, chiar,

Caiafă dulce, inimii gropar,

Orgoliu-ascuns și-al morții mesager,

Infamă! Nu stă scris și-n lege, clar,

S-ajuţi, nu să-l căznești pe cel mizer?

(Baladă ce se termină în „R”)

 

Și marmura.

Șlefuită până la uitare de sine. Și iarăși bronzul. Închipuind mișcare. Și lemn străvechi din care s-a născut Columna, acolo, în nesfârșitul infinitului…

E unic și inițiatic drumul până pe malurile Begăi, acolo, unde – cum zice poetul – Un hexametru se aruncă cu capul în jos. Și aranjează haosul din esențe tari. Profitați! Pentru că Bega e mai bănățean ca oricând, iar geniul lui Constantin Brâncuși face să picure în undele toamnei, irizații de lemn, piatră, onix și bronz. Peste toți și toate. Și întreg mapamondul, desigur.

 

R. RĂDULESCU-BĂȚANI

Foto: S.V.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut