Coreea de Nord şi paranoia nucleară

În anii 90, după sfârşitul Razboiului Rece, care practic a dominat aproape întreaga jumătate a secolului trecut, Francis Fukuyama itera celebra sintagmă „sfârşitul istoriei”. Ce însemna asta atunci? Era practic strigătul victoriei în rândurile adepţilor ordinii liberale mondiale, care a triumfat ideologic în faţa comunismului retras aşadar din sfera est-europeană. Este important de înţeles în ce a constat Războiul Rece. El nu a fost doar un conflict ideologic, un conflict al modelelor de dezolvatare internaţionale, un conflict al celor două ordini mondiale care involburau fiecare aproape jumătate de glob. A fost un conflict al „tăriei” nucleare, un conflict în care fiecare parte, cea liberală, capitalistă şi cea socialistă se înarmau până-n dinţi cu armament nuclear. Spirala insecurităţii şi o oarecare paranoia nucleară domina agendele liderilor emanând constant o tensiune internaţională care dacă ar fi depăşit un anumit grad, astăzi, probabil, nu mai apucam să scriu aceste rânduri.

Un astfel de episod în care lumea a fost aproape de a fi martoră a unui conflict nuclear în toată plenitudinea sa a fost anul 1962. A fost anul crizei rachetelor nucleare din Cuba, anul în care conflictul nuclear
s-a evitat la mustaţă. Nu voi intra în detalii, iar materiale bibliografice despre acest vestit episod internaţional se găsesc destule.

Revenind la tema din titlul articolului, în momentul de faţă, Coreea de Nord este unul dintre acele state care ameninţă acum stabilitatea nucleară internaţională. E drept că atunci când deţii armament nuclear, şi posibilitatea de proliferare nucleară avansată, îţi câştigi automat un loc la masa „băieţilor mari”, iar celelalte puteri nucleare te privesc în cu totul alt fel. Armamentul nuclear conferă o încredere oarbă, aş spune, pentru cel care îl deţine dar în acelaşi timp, fiecare stat care deţine astfel de armament, priveşte „colegul de breaslă” cu o substanţială neîncredere.

Odată cu puterea vin şi responsabilităţi mărite. La ora actuală, este extrem de puţin probabil că vreun stat deţinător de armament nuclear să ajungă să îl folosească efectiv. Butonul roşu, termenul folosit în a descrie mijlocul de declanşare al rachetelor cu încărcătură nucleară este folosit deobicei pentru intimidare. Intimidarea internaţională aduce şi ea beneficiile ei, mai ales în procesul de negociere. Dacă s-ar recurge efectiv la folosirea armamentului nuclear, acesta ar distruge practic totul. Şi acest lucru nu este dorit de nimeni, deoarece cu distrugerea societăţilor vine şi distrugerea resurselor sau contaminarea acestora masiv, precum şi distrugerea modalităţilor de extragere ale acestora. Pe scurt, dacă lansezi bomba, pierzi banii. Acest lucru nu este dorit de nimeni până la urmă. Toată lumea caută să-şi maximizeze interesele economice şi politice, folosind chiar tehnicile de intimidare nucleară.

În ceea ce priveşte Coreea de Nord, problema este alta. Este un stat totalitar care nu urmează nicio logică şi ar fi dispusă să meargă până în pânzele albe, chiar dacă acest lucru ar însemna lansarea cu succes a rachetelor nucleare şi distrugerea Americii(şi probabil a altor state). Pe canalele media, pe lângă obnubilarea şi îndoctrinarea constantă a cetăţenilor nord coreeni, se difuzează constant materiale video şi audio în care Coreea de Nord bombardează America, o învinge la absolut toate capitolele şi în final crează o imagine total paralelă cu realitatea. Această realitate alternativă funcţionează şi la un nivel psihologic, alimentând ego-ul liderului nord coreean, şi mania de a fi învingător.

Pe lângă acest lucru, Kim Jong Un suferă, ca orice lider al unui regim totalitarist de un anumit grad de paranoia. Săptămâna trecută, fratele lui Kim Jong Un a fost otrăvit, iar sursele spun că ar fi fost vorba de ordine date chiar de către Kim Jong Un. Dorinţa de putere şi teama că poate fi trădat şi înlăturat de cei din cercurile înalte este legitimă şi extrem de prezentă. Se întâmplă şi în Rusia zilelor noastre. Puterea atrage putere şi cu puterea vine şi teama pierderii acesteia.

Aşadar, Kim Jong Un, un lider afară din tiparele obişnuite, tocmai din dorinţa de putere, poate recurge la agresiune nucleară fără probleme. În prezent, Coreea de Nord are operaţionale doar focoasele cu o capacitate de acţiune între 300 km şi 1500 km. Nu este destul pentru a-şi atinge scopurile, dar este destul de a irita şi agita spiritele în rândurile celorlalte puteri nucleare. Se lucrează în acest moment pentru operaţionalizarea rachetelor care să depăşească raza de acţiune de 4000 km, dorindu-se să se ajungă la punerea în funcţiune a unor rachete intercontinentale cu o rază de 10000 km. Testele constante şi presiunea venită din partea Coreei de Nord a creat deja vizibila tensiune internaţională.

Celelalte puteri internaţionale au înţeles implicaţiile folosirii armamentului nuclear, şi s-au maturizat destul cât să rămână doar la tehnici de intimidare şi nu la folosirea acestora efectiv. Sunt state cu o alta greutate internaţională, cu agende complicate şi cu putere regională şi internaţională, şi sunt respectate chiar şi prin prisma puterii deţinute de acestea. Ele au deja locul la masa negocierii şi doar deschid şi închid servieta nucleară ca să îşi facă auzite părerile.

Coreea de Nord nu are loc la aceste discuţii. Lipsa de încredere internaţională şi faptul că Kim Jong Un nu este agreat, dorit la discuţii internaţionale şi acceptat, chiar dacă deţine focoase nucleare, alimentează şi mai mult furia lui Kim Jong Un, cu atât mai mult cu cât el insuşi si-a creat o imagine alternativă despre el, prin prisma realităţii alterate din Coreea de Nord. Se spune că mediul înconjurător crează realitatea şi percepţia sinelui în raport cu lumea.

Ca să închei, este important de urmărit procesul de dezvoltare nucleară al Coreei de Nord, pentru că există posibilitatea ca paranoia liderului nord coreean să depăşească limitele interne şi să ajungă la cote internaţionale, la o paranoia internaţională nucleară dacă nu a făcut-o deja într-o oarecare măsură…

Vlad ZUBAC