Coreea de Nord – cea mai nouă “provincie” a Chinei?

New York Times

Coreea de Nord, aşa cum o ştim, nu mai există. Fie că se va dezmembra în următoarele săptămîni sau peste mai multe luni, regimul nu va fi capabil să păstreze unitatea după moartea prematură a lui Kim Jong Il. Cum va răspunde America – sau mai degrabă cum va răspunde America la cum va răspunde China – va determina dacă regiunea se îndreaptă spre o mai mare stabilitate sau ajunge la conflict.

Moartea lui Kim Jong Il nu ar fi putut veni într-un moment mai prost pentru Coreea de Nord. Distrusă economic, afectată de foamete şi izolată politic, ţara se află în mijlocul pregătirilor de transfer al puterii către fiul său, care nu are încă 30 de ani, netestatul Kim Jong Un.

“Marele succesor”, aşa cum a fost supranumit de mass-media de stat, este înconjurat de vîrstnici, care nu sînt mai puţin morbizi decît tatăl său, şi de o armată iritată de promovarea lui la gradul de general cu patru stele, anul trecut, fără a fi servit o zi în armată. Un astfel de sistem pur şi simplu nu poate dura.

Tranziţia survine într-un moment în care SUA au încercat să repună pe făgaş negocierile nucleare. Dar acum aceste eforturi sînt înlocuite de planuri divergente de a controla armele nucleare, în eventualitatea prăbuşirii regimului.

Washingtonul rămîne însă neputincios. Orice încercare de a ajunge la tînărul Kim sau alţi posibili competitori ar putea crea mai multe probleme în timpul tranziţiei şi va fi cu siguranţă considerată o ameninţare la adresa Chinei. De la atacul cerebral suferit de Kim Jong Il în 2008, SUA şi Coreea de Sud au lucrat la planuri de urgenţă pentru a face faţă unei astfel de situaţii, dar au crezut că va fi vorba de ani, dacă nu chiar de un deceniu.

Cel mai bun demers al aliaţilor este de a aştepta şi a vedea ce face China. Printre principiile de politică externă de bază ale Chinei se numără menţinerea unei Peninsule Coreene divizate, astfel că declaraţiile Beijingului cu privire la păstrarea continuităţii conducerii Coreii de Nord nu ar trebui să fie o surpriză. Din 2008 a acţionat pentru a fi mai aproape de regim, apărîndu-i public pe liderii săi şi investind masiv în minele de minerale de la frontiera chino-nord-coreeană.

Dar chiar dacă Beijingul s-a poziţionat aproape de fratele său comunist mai mic, există dezbateri intense în cadrul conducerii sale cu privire la faptul dacă Nordul este o răspundere strategică. Un lucru a fost să sprijini un regim ermetic, dar stabil, sub Kim Jong Il, şi cu totul altul să subscrii la o conducere netestată. Pentru Xi Jinping, aşteptat să devină preşedintele Chinei anul viitor, prima decizie majoră de politică externă va fi dacă să se lepede de Coreea de Nord sau să o adopte efectiv ca o provincie.

Toate indiciile arată că Beijingul va urmări demersul din urmă, nu în ultimul rînd datorită unei părtiniri în rîndul conducerii sale de a sprijini status quo-ul, mai degrabă decît să se confrunte cu o schimbare dramatică. Şi totuşi, “adoptarea” Coreii de Nord ar putea fi dramatică în sine. China ar putea merge pe această linie, adresînd invitaţii timpurii şi noi pachete de asistenţă pentru tînărul Kim, condiţionîndu-le de promisiunile de reformă economică.

Deşi unii observatori speră ca moartea lui Kim Jong Il să ducă la o schimbare de regim democratică, China va acţiona puternic împotriva acestei posibilităţi, mai ales dacă astfel de eforturi primesc sprijin de la Coreea de Sud sau SUA.

Chiar şi cele mai bune planuri ale Chinei pot eşua însă. Asistenţa ar putea fi prea puţină, prea tîrziu, mai ales avînd în vedere problemele cu care se va confrunta noua conducere. Este nevoie acum mai mult ca niciodată de un canal clar de dialog care să implice SUA, China şi Coreea de Sud.

Şi totuşi, un astfel de dialog a lipsit cu desăvîrşire după atacul cerebral al lui Kim Jong Il. Beijingul a exclus orice deschidere oficială şi neoficială din partea Washingtonului de a purta discuţii liniştite pe tema instabilităţii potenţiale nord-coreene. Anterior, China şi-a înfrînt temerile privind interesele occidentale. O judecată chineză mai înţeleaptă ar trebui să determine autorităţile să deschidă un astfel de canal acum. Cele trei părţi ar trebui să înceapă convorbiri cu privire la toate temerile despre ce s-ar putea întîmpla într-un Nord în colaps – lansare de bombe, afluxuri de refugiaţi, atacuri de artilerie – şi cum va răspunde fiecare.

Cu atît de puţine cunoscute despre funcţionarea internă a Coreii de Nord, o eroare de calcul de fiecare parte, ca răspuns la evoluţiile din interiorul Phenianului, nu este deloc exclusă, avînd în vedere alerta armatelor din peninsulă.

Nimic nu va fi uşor. Pentru China, gradul de incertitudine din jurul Coreii de Nord vine pe fondul “pivotului” asiatic al lui Obama şi al afirmaţiei că regiunea este noua prioritate strategică a Americii. Acest lucru a creat deja nesiguranţă la Beijing, fapt care va face dialogul autentic cu SUA şi mai dificil – şi astfel cu atît mai necesar.