Copiii României – campioni europeni la sărăcie

Viorel DĂDULESCU

În fiecare an, 1 Iunie – Ziua internaţională a copilului – este marcată în România printr-o sumedenie de manifestări festiviste, menite a demonstra cît de multă grijă avem de soarta viitoarei generaţii. Dar, după ce evenimentul a fost bifat, lucrurile revin la o jalnică “normalitate”, iar măsurile luate de un guvern sau altul pentru bunăstarea viitorilor contribuabili par a avea tot atîta efect cît o frecţie la un picior de lemn. Iată cîteva date seci, care demonstrează cît de bine le merge copiilor de la noi.

Un raport al Eurostat (Biroul European de Statistică) din 2015 arată că peste un sfert dintre copiii din Europa sînt expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială, ponderea cea mai mare, de peste 51%, fiind înregistrată tocmai în România. Ţara noastră este urmată în acest trist clasament de Bulgaria (45,2%) şi Ungaria (41,4%), la polul opus situîndu-se Danemarca (14,5%), Finlanda (15,6%) şi Suedia (16,7%). Un alt studiu, realizat de UNICEF (Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite) şi intitulat „Măsurarea sărăciei în rîndul copiilor din ţările dezvoltate”, arată că 25,5% dintre copiii României deja trăiesc în sărăcie, faţă de 17,8% în Bulgaria. În accepţiunea UNICEF, “sărăcie” însemnă nu doar lipsa unor venituri familiale decente, ci şi a altor “produse”, considerate de bază: trei mese pe zi, bani pentru excursii cu şcoala sau două perechi de pantofi. Raportul mai arată că 72,6% dintre copiii din România deţin numai două sau mai multe dintre aceste  “produse”, spre deosebire de Bulgaria, unde 56,6% dintre copii sînt în această situaţie. Lucrurile stau cu totul altfel prin alte ţări, cum ar fi Spania, unde doar 8% dintre copii duc lipsă de aceste produse sau ţările nordice, unde procentul este de sub 3%.

Iar situaţia este şi mai gravă în mediul  rural românesc. “Raportul de analiză privind contractarea serviciilor sociale în context naţional şi european”, realizat în cadrul unui proiect al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil şi UNICEF România, semnalează că “66,1% din familiile din mediul rural nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi” şi că “unul din opt copii din satele româneşti merge uneori sau întotdeauna la culcare flămînd”.

Din păcate, fenomenul sărăciei are impact şi asupra abandonului şcolar, astfel că, în România, numai unul din trei copii dezavantajaţi termină şcoala generală. Iată ce afirmă cercetarea „Abandonul şcolar ca problemă socială” a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi: “dintre toate ţările UE, cel mai mare procent în ceea ce priveşte părăsirea timpurie a şcolii îl deţine România. În ultimii nouă ani, situaţia se prezintă astfel: 19,7% în 1997; 21,5% în 1999; 22,3% în 2000; 21,3% în 2001; 23,2% în 2002 şi în 2003; 23,6% în 2004 şi 20,8% în 2005.”

După cum se poate constata, situaţia este cronică şi nu se poate spune că guvernanţii noştri nu sînt bine informaţi. Conform Ministerului Fondurilor Europene, peste jumătate (52,2%) dintre copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar acest risc este mai mare în gospodăriile cu mulţi copii (72,5% în gospodăriile cu 2 adulţi şi 3 sau mai mulţi copii, şi 60,7% în cele monoparentale). Iar potrivit “Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei (2014-2020)”, publicată pe site-ul Ministerului Muncii, “încă mai există în România copii care nu au mers niciodată la şcoală, iar procentul tinerilor fără o educaţie adecvată este ridicat”.

Din păcate, la capitolul aplicare practică, aceste “strategii” se dovedesc simple formulări fără conţinut. Însă este posibil ca rezolvarea acestor necazuri să vină din cu totul altă parte decît de la strategiile guvernamentale. Potrivit unui comunicat al Institutului Naţional de Statistică, publicat chiar în acest 1 Iunie, numărul persoanelor cu vîrsta cuprinsă între 0-18 ani, care aveau domiciliul în România în 2015, a fost de peste 3,976 milioane, în scădere cu 23.400 comparativ cu 2014. Şi dacă lucrurile merg tot aşa, guvernanţii noştri nu vor mai trebui să găsească soluţii la prea multe probleme, căci – nu-i aşa? – totul se rezolvă de la sine.