CONSTANTIN MUSTAŢĂ MAI AVEA MULTE DE SPUS

Cînd am aflat tragica părăsire a acestei lumi de către marele scriitor şi publicist Constantin Mustaţă, primul lucru care mi-a venit în minte a fost cea din urmă convorbire, la el acasă, unde îşi neglija convalescenţa. Am stat de vorbă la masa lui de lucru pe care aşteptau un număr impresionant de documente scrise, mărturii verbale înregistrate şi dovezi incontestabile ale unor evenimente ce pot constitui importante file de istorie pentru ţară şi mai ales pentru Ardealul pe care l-a iubit atît de mult. Atunci l-am sfătuit să nu-şi supună organismul la un stres ce-i poate agrava starea de sănătate. Mi-a răspuns că este conştient de acest lucru, dar îl aşteaptă o mulţime de documente pe care doreşte să le aşeze în paginile unor cărţi la care începuse să lucreze, unele dintre ele fiind deja în stadiu avansat. Am fost doar parţial de acord cu răspunsul său.

Mi se părea, cunoscîndu-l, că ar fi imposibil, ca român ce era, să rămînă indiferent sau altfel spus, fără stres, în faţa unor relatări scrise pe care le avea în faţă, cum a fost cea a Prof. dr. V. Papilian, cînd a predat în 1940, administraţiei maghiare, Teatrul din Cluj. Atunci profesorul, care era şi directorul Teatrului, a spus: “Să vedeţi cît sînt de mincinoşi (cu referire la maghiarii care urmau să preia Teatrul – n.n). Au răspîndit vestea că noi am furat Teatrului pînă şi pluşul de pe scaune. Cînd noi le dăm un teatru cum ei nici n-au visat… Într-adevăr, Teatrul e complet renovat. Guvernele româneşti cu toată criza şi cu toate cheltuielile de înarmare au dat patru milioane de lei pentru repararea Teatrului din Cluj”.

Formal, domnul Mustaţă a fost de acord cu aserţiunea mea, dar a insistat pe ideea că simte presiunea timpului care impunea finalizarea textelor pentru cărţile ce urmau să scoată la lumină documente inedite care privesc istoria şi viitorul nostru şi care îi umpleau viaţa pînă la limitele posibilului. Spunîndu-mi toate astea, privea spre maldărul de documente care îi ocupa spaţiul de lucru. Erau documente care constituiau capete de acuzare, ca să-l citez pe el, pentru cei care se joacă de-a ţara, cei care n-au păzit cu demnitate şi chiar cu preţul vieţii harta Ţării, cei care au trădat destine româneşti fără să răspundă cu preţul propriei libertăţi, cei care au vîndut şi vînd încă Ţara, cu agoniseala ei de milenii, lăsînd-o batjocorită şi mutilată de interese străine, cei care n-au înţeles nimic din “Lecţia Wiesentahl”, lăsîndu-i pe criminali să mişune în voie după ce au ucis vieţi şi destine ale românilor în vremea Diktatului de la Viena, cei care au făcut şi fac legi spre a le sluji interesele şi orgoliile, cei care pentru a-şi împlini interese meschine, sînt gata să recurgă la orice compromisuri, să-şi trădeze limba, fiinţa naţională şi credinţa, cei care nesocotesc moştenirea de veacuri şi milenii a românilor, cei care sub scut etnic sapă la temelia statală semănînd dezordine şi dezbinare, pretinzînd, în numele “drepturilor omului”, tratamente specifice “raselor superioare”, cei care au încredinţat lupilor misiunea de a fi paznici de oi şi abia alfabetizaţilor pe cea de dascăli, cei care rescriu şi ne falsifică istoria, cei aleşi de români să conducă ţara pentru transformarea ei în proprie feudă. Despre toate astea publicistul Constantin Mustaţă mai avea încă multe de spus.

În vrafurile de documente îşi mai aşteptau rîndul poveşti adevărate despre români care au influenţat şi mai influenţează ştiinţa, cultura, tehnica şi statusul economic al multor ţări avansate. Aceasta în condiţiile în care noi, românii, încă nu ne-am debarasat de obiceiul de a aduna asupra noastră şi a prezenta lumii numai cele rele. Rele pe care alţii le păstrează în umbră. Ne complacem astfel să trăim sub presiunea complexului de inferioritate. Şi sîntem ajutaţi să pastrăm acest nesăbuit sentiment, de către o mare parte din mass-media care întreţine demobilizatoarea stare de spirit. Împotriva acestei stări de spirit şi a celor care o întreţin, scriitorul şi publicistul C. Mustaţă a luptat şi era hotărît să lupte în continuare cu toată puterea fiinţei sale. Faptul poate fi constatat în toate cele aproape 40 de cărţi pe care le-a scris şi a multor, multor mii de reportaje şi interviuri. În toate a atenţionat că această întreţinută stare de spirit lasă loc celor care se reped furibund asupra avuţiilor noastre.

Într-una dintre ultimele sale cărţi, “România trădată”, cu un curaj propriu numai acelor plini de îndrăzneală şi marilor luptători pentru dreptate, el face un aspru rechizitoriu la adresa celor care, în funcţii înalte fiind şi în posturi de decizie, şi-au trădat Jurămîntul faţă de ţară şi faţă de binele ei, făcînd-o vulnerabilă marilor hrăpăreţi ai solului, subsolului, teritoriului, patrimoniului naţional şi aurului cenuşiu.

Curajul său a lezat orgolii înalte şi i-a creat mari adversităţi. Şi nu este exclus ca de la acestea să-i fi venit sfîrşitul înainte cu două luni de a împlini vîrsta de 75 de ani (născut la 5 iulie 1938). El, marele mînuitor al condeiului a spus şi mai avea de spus şi poveşti minunate despre virtuţile acestui popor, despre marile spirite româneşti. Mai avea documente şi dorea să scrie despre copii, elevi sau studenţi care impresionează lumea cu talentele lor. Despre străini care vorbesc justificat în termeni admirativi despre România. Despre potenţialul nostru de a ne dezvolta prin noi înşine.

Era un adversar neînduplecat al ideii că trebuie să vină alţii să ne construiască bunăstarea, atîta vreme cît minţi luminate româneşti au contribuit la prosperitatea celor mai avansate ţări din lume.

El, Constantin Mustaţă, îşi alimenta forţa interioară cu speranţa că va veni un moment al istoriei asemănător celui din preajma Marii Uniri, cînd toate valorile româneşti se vor reuni şi vor acţiona unitar pentru a salva România de asaltul hrăpăreţilor naţionali şi mondiali. De a face pe români să înţeleagă că numai uniţi şi prin noi înşine vom putea evita o colonizare a României, acţiune pregătită cu concursul neaveniţilor noştri şi cozilor de topor situaţi în poziţii decizionale. Cînd îşi formula ipotezele, el nu făcea speculaţii teoretice, ci se baza pe documente pe care le-a obţinut numai el ştie cum, cu ce sacrificii şi în ce condiţii. Afirmaţiile sale verbale sau scrise erau întotdeauna documentate şi se bazau pe deprinderea ce şi-a obţinut-o prin educaţie, talent şi formaţia sa universitară. Talentul său de comunicare era însoţit nu numai de probitatea morală, dar şi de cea ştiinţifică.

Prodigioasa lui activitate publicistică i-a adus recunoaşterea multor instituţii prestigioase, naţionale şi internaţionale, multe premii şi distincţii. Cei care i-au citit opera s-au convins de faptul că în toată activitatea lui s-a contopit cu interesul pentru binele ţării în general şi al Ardealului în special.

Ca toate marile personalităţi a trecut în eternitate după ce a spus multe şi despre mulţi, dar nimic despre realizările lui. Rămîne în sarcina celor care l-au cunoscut şi a posterităţii să-l aşeze pe el şi opera lui la locul onorabil pe care îl merită, în primul rînd de Cetăţean de Onoare al Ardealului. Ardeal pe care a dorit să-l vadă trăind în linişte, pace şi prosperitate.

Prof. dr. Alexandru ROTARU