Constantin Cubleşan, Eminescu în reflecţii critice

Clujeanul C-tin Cubleşan deţine supremaţia totală în topul scrierilor despre poetul nostru naţional. Avem de-a face cu două cărţi de exgeză, una vizând interpretarea Luceafărului şi cealaltă„ ciclul schillerian”, o ediţie din proza eminesciană ( Cezara, 2000) şi nu mai puţin de 11 volume în care trece în revistă cărţile care i-au fost dedicate lui Eminescu, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut şi până în anul de graţie care tocmai s-a încheiat. E vorba, prin urmare, de un proiect de mare anvergură pe care nu l-a realizat niciunul dintre aşa-zişii importanţii eminescologi contemporani. Dacă n-ar fi făcut decât acest lucru, şi numele lui s-ar înscrie în primele rânduri ale devotaţilor iubitori de Eminescu, de care avem atât de multă nevoie în ziua de astăzi. Cel mai recent volum al acestei serii se intitulează Eminescu în reflexii critice (ed. Scrisul românesc, 2017) şi conţine un număr de 35 de texte, pe care criticul nostru le-a dedicat celor mai recente exegeze eminesciene, pe care le distribuie în şase categorii distincte: biografice,coordonate ideatice, interpretări didactice, studii comparatiste, stilul şi limba şi caleidoscop.

O primă observaţie pe care o face autorul privitor la această avalanşă de scrieri priveşte în acelaşi timp şi creşterea nebulozităţii şi confuziei multora dintre scrierile care se produc despre poetul nostru naţional, fără a dovedi şi obiective clare de discernământ şi metodă. Există prin urmare un fel de fascinaţie a mediocrităţii spre abordarea unor subiecte cât mai ciudate şi mai inventate, puse pe tapet doar pentru ca aceste personagii să-şi lege numele de poetul nostru naţional şi a rămâne în istorie ca autori de scrieri de curaj analitic sau documentar. O altă observaţie ar fi aceea privitoare la detractorii eminescieni, al căror număr creşte şi el exponenţial (H.R.Patapievici, Virgil Nemoianu, Lucian Boia, grupul „Dilema” etc.), al căror număr a sporit considerabil dacă îi luăm în seamă şi pe cei care au inventat „cabala Eminescu” şi ideea conspiraţiei din anul 1883, în care a fost găsit ţap ispăşitor Maiorescu, „o grosolană absurditate” după opinia lui Eugen Simion. Acest curent şi-a găsit în anii din urmă tot mai mulţi susţinători, chiar dacă argumentele sunt puţine şi ţin mai degrabă de presupuneri şi supoziţii, de invenţii şi răstălmăciri. O altă problemă luată în discuţie de cărţile din ultimii ani au în vedere boala lui Eminescu. În scopul elucidării definitive a acestui nex fundamental din biografia eminesciană, E.Simion a organizat o sesiune academică şi a publicat într-un volum separat întreg mănunchiul de opinii despre suferinţele lui Eminescu. Lectura acestor studii este stupefiantă. Fiecare dintre medicii adunaţi la acest „consult” postum vine cu o părere proprie, susţinută cu argumente pretins ştiinţifice, dar care nu epuizează gama de teorii şi cazuistică clinică, ci mai degrabă adâncesc şi mai mult confuzia diagnosticelor şi interpretărilor medicale posibile. Nemulţumit de rezultatul acestui conclav medical se arată medicul neurolog orădean Gavril Cornuţiu, care vine cu propria sa versiune asupra degradării fizice eminesciene. N-a fost vorba de sifilis, ci de un tratament greşit, prost aplicat, care i-a mărit sensibilitatea la agresiune,fiind vorba în cazul său de o ereditate încărcată la care se adaugă viaţa dezordonată şi „oboseala fizică”, în urma lipsei de somn şi de odihină corespunzătoare, a unui exces de muncă şi de nopţi nedormite. Pentru comentatorul C.Cubleşan nici această analiză nu este clarificatoare, deoarece ea ne reîntoarce mai degrabă la teoriile gheriste şi, prin urmare, „am luat-o iar de la capăt”. S-au făcut totuşi câţiva paşi înainte în domeniul exegezelor critice, care abordează identitatea naţională (Al.Zub, T.Nedelcea, Th.Codreanu), cele strict documentare sau bibliografice (Sorana Sorescu),cele stilistice şi intertextuliste, statistice, imagologice sau de natura imaginarului divin. Cu îndreptăţire, el observă şi o mişcare inversă, de „supralicitare logoreică” şi chiar fantezistă, menite a arunca în derizoriu tematica abordată. În acest caz, aprecierea critică funcţionează nemiloasă precum o ghilotină. E cazul unor cărţi ale lui Virgiliu Ene, care fac din Eminescu un „purtător de genă cosmică”, un fel de astrofizician, „care, cu o imaginaţie halucinantă, a elaborat 50 de anticipaţii ştiinţifice”, situându-l în vecinătatea lui Einstein. E vorba apoi de jocul teribilist şi chiar „vulgar” al lui Aurel Şorobetea de a demitiza poezia eminesciană, amestecându-şi propriile expectoraţii lirice în magma poeziei eminesciene, propunând o mixtură inter-textuală greu de digerat. La un asemenea tip de discurs alambicat apelează spre a nimici proncifele şcolare Gligor Haşia, dar care sfârşeşte prin a fi doar „pompieristic”, în timp ce un alt confrate de palier, l-am numit pe Răzvan Duncan coboară demonstraţia la un nivel „suburban” şi „trivial” al lecturii. Acesta din urmă şi-a intitulat „cercetarea” Poporul de proşti versus Eminescu, producând grave confuzii de valori. Aproape fantezit este şi demersul Mihaelei Ioan de a transforma viaţa Veronicăi Micle într-o expediţie detectivistă sui-generis. Cine doreşte să mai afle în ce direcţie şi cu ce mijoace s-a ajuns să fie cercetată opera lui Eminescu poate conta pe lectura cărţii lui C.Cubleşan, seismograf exact a unor prefaceri şi contrafaceri textuale, demne de o cauză mai bună, în paginile sale critice oglindindu-se atât mărirea cât şi decăderea eminescologiei contemporane.

Mircea POPA