Constantin Brâncuși sau drumul spre arta universală (I)

S-a vorbit mult și încă se va vorbi, despre rolul consistent jucat de români la dezvoltarea mișcării de avangardă europene, în care nume precum Urmuz, Tzara, Cugler, Isou a intrat în patrimoniul de cultură universală, proșpulsând câteva valori românești într-un circuit mondial, nu numai literar, ci și artistic, în rândul căruia numele lui Constantin Brâncuși ocupă un loc central, nu numai ca importanță, cât mai ales, ca precursor al artei moderne a secolului al XX-lea.

În acest sens istoricul de artă Pierre Courthion observa : „Prin vocea acestui țăran român, care ne-a părăsit, inconștientul umanității vorbea un limbaj plastic de o semnificație singulară. Cu Constantin Brâncuși, îndepărtatul fond al artei originale este redus la suprafața bronzului sau pietrei, pentru a da viață individualului cu mijloacele unei forme unice, dușmana standardului”. Arătând în continuare că personalitatea brâncușiană „domină prima jumătate a secolului”, Pierre Courthion se simțea dator să accentueze : „Prin însăși valoarea sa, această sculptură dobândește o calitate transcendentală. Este lumina unui cristal, produs însă în asimetria ființei omenești…”

Drumul lui Brâncuși spre afirmarea europeană n-a fost însă ușor și nici lipsit de unele asperități, după cum nici contextul afirmării sale n-a fost întotdeauna foarte bine marcat, prin sublinierea prieteniilor și a unor muze generoase care l-au ajutat să se afirme. Nu s-au făcut încă toate conexiunile, nu s-au tras încă toate concluziile privitoare la periplul francez al marelui sculptor. Astfel că înainte de a elucida câteva din problemele raporturile sale cu avangarda, dorim să stăruim asupra acelor împrejurări favorizante care l-au determinat pe tânărul cursant de belle-arte să ia drumul străinătății. Credem că pasul decisiv în luarea acestei hotărâri l-a avut fostul său camarad de visuri bucureștene, Daniel Poiană, fost tovarăș de cameră și de muncă la restaurantul Oswald din București. Săraci amândoi, ei visau pe atunci să plece undeva în străinătate, unde erau siguri că se vor căpătui. Cel dintâi a plecat Daniel Poiană, care a ajuns să lucreze la unui mic restaurant prosper, ceea ce l-a determinat să-și cheme prietenul la Paris. Aici au făcut amândoi muncă de ospătari până s-au pus pe picioare, Brâncuși devenind un membru de nădejde al familiei Poiană, astfel că a fatunci când în familia Poiană s-a născut primul copil, fetița Alice, Brâncuși a fost ales drept nașul ei de botez, așa cum cum o dovedesc actele cucare a venit în țară, familia ei fiind expulzată atunci când a izbucnit Primul Război  Mondial, deoarece Poianjă avea cetățenie „austro-ungară” Mai târziu, când fetița și-a încheiat studiile în țară, dorind să urmeze o specialitate la Paris, Brâncuși a fost cel cafre a primit-o și a găzduit-o în atelierul său, atâta vreme cât a fost necesar să se familiarizeze cu Parisul. Alivce Poiană a urmat studii de farmacie și o vreme l-a ajutat pe tatăl său în zona Sibiului. Acolo a descoperit-o asistentul în sociologie, G. Em.Marica, devenit mai apoi profesor universitar de sociologie la Cluj, unde cei doi s-au stabilit după căsătorie, ridicându-și o mică căsuță pe strada Xenopol din cartierul Cipariu. Cât a stat la Paris, tânăra studentă Alice a fost ajutată de Brâncuși, atelierul său fiind totdeauna deschis pentru ea, ajutând-o să-și încheie studiile de farmacologie (prin anii 30). Am aflat toate aceste amănunte direct de la Doamna Alice Maruca, deoarece cunoscându-l bine pe prof. Marica, am avut ocazia să stau de vorbă pe această temă cu d-na Alice Marica, împrejurare cu care mi-a arătat mai multe bilețele și scrisori semnate de Brâncuși și adresate dé acesta ei și familiei Poiană (scrisorile au fost folosite de Barbu Brezoianu în cartea sa despre Brâncuși). Ele au rămas, cred, în posesia asistentului său Gh.Cordoș, care a moștenit și casa soților Marica, întrucât aceștia nu au avut copii.

Un alt episod mai puțin cunoscut din biografia lui Brâncuși a fost cel al prieteniei sale cu scriitorul româno-american Peter Neagoe, cu care s-a împrietenit în anii tinerețiiși care, mai înainte de a emigra în America, a lucrat o scurtă perioadă în Germania., tocmai atunci când Brâncuși a plecat în Vest. În drumul lui spre Paris, sculptorul nostru a făcut un popas la acesta, popas motivat de faptul că la München se afla pe atunci Peter Neagoe, cunoscutul scriitor de mai târziu, autor al unui roman celebru din viața lui Brâncuși, Sfântul din Montparnasse, cu care Brâncuși fusese coleg la Academia de arte frumoase din București. La îndemnul lui Peter Neagoe, Brâncuși s-a abătut mai întâi (după Budapesta și Viena) pe la München, unde spera, cu ajutorul prietenului și fostului coleg, să găsească mijloacele necesare să urmeze cursuri de specializare în sculptură. A rămas la München doar câteva săptămâni, dar nu s-a putut acomoda, datorită limbii dificile pe care n-o poseda, ceea ce l-a determinat să părăsească ideea de a se specializa aici și să prefere Parisul, de unde îl chema și-l aștepta cu dor și încurajări scrise, prietenul Daniel Poiană.

Prezența sa la Paris nu a trecut neobservată printre membrii coloniei românești de aici. Talentul și dorința sa de lucru a impresionat-o mai ales pe o tânără ardeleancă, pe numele ei Otília Cosmuța, o intelectuală de rasă, care a făcut în anii cei dintâi ai secolului o călătorie în jurul lumii, trecând prin Japonia și Statele Unite. Otília Cosmuța era în acei ani o asiduă colaborare a revistei „Luceafărul” de la Budapesta, unde a publicat mai multe impresii de călătorie din Japonia și mai multe „Scrisori din Paris”, în care comenta principalele evenimente artistice din capitala Franței, între care un loc important îl aveau și saloanele de pictură și sculptură. Compatrioata noastră a îndeplinit în acei ani rolul de secretară a lui Anatole France și, în această calitate l-a recomandat pe tânărul Brâncuși lui Rodin, pentru a-și face ucenicia sub îndrumarea acestuia, dar, așa cum bine știm, acesta preferat ca, după puțină vreme, să părăsească atelierul lui Rodin pentru a-și fi sieși stăpân. Oricum, rolul Otiliei Cosmuța în viața sa a fot de bun augur. Femeie cultă și înzestrată, Otilia era fiica protopopului Marchiș din Carei, cel care redactat o revistă românească , „Aurora română” , în aces orășel, după ce fusese anterior profesor la liceul din Beiuș și a scris versuri remarcabile în „Foaia pentru minte”  de la Brașov, și în alte reviste transilvănene, ceea ce l-a făcut pe un membru al Academiei Române (Gheorghe Mihăilă), să i le atribuie eronat tânărului Eminescu. De mnenționat că Brâncuși cunoscuse încă din țară, familia soțului dintâi al Otiliei, respectiv pe tatăl Corrnel al doctorului Cozmuța. care i-a vident a înlesnit să urmeze studii de artă la Budapesta, unde s-a recăsătorit cu scriitorul maghiar Bölöni, György, ămpreună cu care s-a refugiat la Paris după instaurarea „teroarei albe” în Ungaria. Acolo, în sânul emigrației maghiare se afla și Margit Pogany, care l-a cunoscut pe Brâncuși prin intermediul compatrioatei noastre, aceasta devenind mai apoi o constantă viziatoare a atelierului sculptorului. De menționat că Brâncuși l-a cunoscut în țară și pe tatăl primului ei soț, Corneliu, care i-a servit lui Brâncuși drept model pentru lucrarea Prometeu. Căsătorită a doua oară cu scriitorul maghiar Bölöny György, Otilia Machiș-Bölönia trăit în Ungaria epoca trecerii de la dictatura lui Bela Kun la aceea a lui Horthy, trăind episoade cumplite în închisoarea în care a fost aruncată. Despre această perioadă de criză, din care a scăpat cu greu, a relatat cu lux de amănunte într-o mărturisire autobiografică numită Cartea suferințelor, publicată mai întâi în germană, la Viena, cu o prefață de H. Barbusse. Prin intermediul ei, care trimitea pe atunci diferite foiletoane revistei „Luceafărul” din Budapesta, i-au parvenit lui Oct. C. Tăslăuanu primele fotografii cu lucrări ale lui Constantin Brâncuși, pe baza cărora a scris despre sculptor primul articol cuprinzător din istoria artelor românești. Articolul lui Oct. C. Tăslăuanu, intitulat Sculptorul Brâncuși, a apărut în nr. 4-5 din 1907, însoțit de fotografia sculptorului în ținută de călătorie și câteva reproduceri după sculpturile sale, și anume : Studiu (bărbat), Studiu (fată) și Copilul. Articolul debuta cu următoarea notație a lui Tăsșlăuanu : „Am în fața mea un teanc de fotografii reprezentând munca de ani de zile a unui artist. în acest număr se reproduc câteva din ele pentru a atrage luarea aminte a cetitorilor asupra unui talent, care a reușit să fie apreciat de francezi. La sfârșitul anului trecut a avut un frumos succes la expoziția „Salonului de toamnă” de la Paris. A fost admis cu trei busturi : Copilul, Orgoliul și Bustul d-lui M. Lupașcu, care au fost apreciate de ziarele franceze și de maestrul Rodin, care vede în el, Brâncuși, un talent de viitor. Povestea acestui artist e, ca a tuturor talentelor ce se ridică din pătura săracă a unui neam sărac (…) După un an de studiu, având și mijloacele materiale necesare, a intrat în atelierul sculptorului A. Mercié, autorul monumentului Lahovary din București. Prin o muncă fără preget, luptând mereu cu mizeria, a reușit prin aptitudinile artistice, să atragă luarea aminte a pricepătorilor asupra operei sale. E o mulțumire pentru noi că suntem cei dintâi care reproducem câteva din operele acestui sculptor, care, ca un adevărat erou, și-a cucerit laudele străinătății”.

Mircea POPA

Articol publicat publicat în cadrul proiectului „Brâncuși și Clujul” realizat de Fundația Culturală Carpatica în parteneriat cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca.