Consecvența libertății ca semn al fidelității

La centenarul nașterii sale, am fost și eu invitat să prezint un medalion evocator în publicația „taborică” fondată de ÎPS Bartolomeu în Clujul tinereții sale academice, pe care l-a regăsit la senectute, ca ierarh. Am făcut în mai multe cărți și texte răzlețe asemenea evocări, pentru că m-am aflat în intimitatea marelui intelectual, scriitor și om al Bisericii, deprinzând tonul secret al personalității sale.

Cum invitația redacției a sosit oarecum la limită, într-o primăvară eparhială aglomerată deja cu alte proiecte, am fost o clipă tentat să o refuz, mai ales că tocmai încheiasem o altă evocare, cu același subiect, pentru o revistă bucureșteană. Și totuși, citiți aceste rânduri, ca dovadă a răzgândirii mele: scripta manent operează ca argument funcțional. Apoi, chiar dacă schematizăm amintirile, despuindu-le treptat de veșmântul originar și de haloul unor nuanțe volatile, mi se pare că suta de ani de când Glăvile vâlcene au dat țării, Bisericii noastre și culturii naționale darul lui Valeriu Anania, tuns în monahism ca Bartolomeu, se cuvine marcată: nu cu firitiseli formale și judecăți complezente, în cheie omagială, ci cu delicatețe agapică, finețe duhovnicească și discernământ.

Aș nota, pentru început, polivalența de tip interbelic a structurii mentale specifice Părintelui Anania. Figura lui ilustra un fruct tipic al generației dintre războaie, când elanul sincronizării cu Occidentul s-a împletit, în țara întregită și suverană, cu un naționalism cultivat (deși nu scutit, după cum s-a văzut, de exagerări alterante). Faptul că junele și pauperul pui de oltean ajuns la Cluj s-a angajat simultan în studii teologice, de medicină și muzicale sugerează acel climat de stampă renascentistă. Tânărul Anania dorea să devină simultan stăpân pe știința vindecării trupului, pe lucrarea spiritului, ca doctrină a mântuirii, și pe armonia celestă a universului sonor. Nu resimțea nicio contradicție – poate doar o tensiune stimulantă – între aceste registre cognitive, brăzdate de conflictele veacului XIX. Studentul clujean Anania era un om al secolului XX, convins că aventura cunoașterii umane promite oricând ceva nobil și palpitant.

Că brutalitatea celei de-a doua conflagrații mondiale (următorul episod din războiul civil european) ca și posteritatea lui totalitară aveau să infirme entuziasmul acelei generații, strivindu-i fiii între mormânt, gulag și exil, e desigur tragic, însă am convingerea că tot ce-a acumulat în căutările sale universitare l-a ajutat să decanteze sapiențial această cumplită experiență. Era pregătit să o facă atât ca virtual medic, meloman competent și teolog cu înclinații poetico-literare. A străbătut destinul său real cu armele unui om care poate așadar converti limita istorică în alegorie eshatologică. Mai mult, suferința fizică, detenția, hărțuirea la care aveau să-l supună „organele” comuniste, regăsirea elitei naționale după gratii, dilemele morale generate de anchete, au fost – în cazul Părintelui Anania – un uriaș laborator existențial, faustic, din care a rezultat un om puternic și vertical. Cel puțin așa l-am întâlnit: bărbat matur, călit în gherila rezistenței lăuntrice, străin de orice dependență față de bunurile lumești, gata să plece, oricând, cu o simplă bocceluță și un snop de manuscrise, din orice funcție care i-ar fi amenințat libertatea, valorile și stilul propriu de lucru: avea să-mi demonstreze asta peste puțină vreme, când a părăsit de bună voie funcția (totuși confortabilă, chit că prea măruntă pentru calitățile sale) de director al Institutului Biblic, pentru a se refugia la Văratec, în casa ridicată acolo de Partenie Ciopron.

Nu era un monah mistic, de abisală duhovnicie. O spunea adesea. Fusese literat printre literați, editor printre editori, slujitor al Bisericii gata să facă ascultare, expatriat american, solidar cu familia sa (mai ales cu fratele său, Dumitru, care gustase de asemenea infernul carceral). Nu-i păsa că doarme pe tare și mănâncă linte. Scria cu pixuri ieftine, pe caiete dictando, sau dactilografia (așa cum, ulterior, avea să utilizeze computerul și internetul, ca aliați în atelierul său biblic). Cu alte cuvinte, nu se prezenta drept ce nu este (de pildă mare duhovnic), dar practica, în felul său, o viață ascetică, văzând parcursul terestru ca arenă atletică pentru saltul mortal în dimensiunea fără chip, fără clipă și fără limite spațiale. Trei costume și două reverende să fi avut în garderobă, dar toate erau curate, așa cum pantofii se arătau mereu lustruiți și barba pieptănată. Manuscrisele sale vădeau travaliul și ordinea, caligrafia și documentarea laborioasă, impulsul inspirației și rigoarea metodei. Venea dintr-o familie scăpătată, cu origini țărănești și viață urbană grea. Țin minte portretul cu maramă vâlceană al mamei sale, mereu aninat, ca o icoană, în succesivele sale chilii. Rețin de asemenea puterea culturii de a transforma un fost copil necăjit într-un boier al minții. Afabil, curtenitor, om de lume și herald arghezian de calofilie îngerească, Părintele Anania întrupa pe deplin acea Românie regală și încă slobodă, în care meritul te punea la locul tău, bătrânii de seamă ai cetății erau venerați și tinerii trudeau onest pentru a se forma. Tot ce preluase dintr-o societate naivă, convulsivă și desigur imperfectă – adică din prolificii ani ’30 ai veacului trecut – te predispunea la idealizarea (desigur nefondată) a epocii pe care comunismul a distrus-o, fără să-i ofere vreo alternativă. Asta nu înseamnă că Părintele Anania nu a fost și un om al anilor ’70 (când intelighenția românească îl redescoperea, fascinată, pe Mircea Eliade), așa cum s-a adaptat deceniilor următoare și tranziției post-totalitare. Fire artistă, poet al firii și teolog cu văpaie celestă, el a fost mereu un om al zilelor sale și chiar un soi de „avangardist” (așa cum rezultă din predicile recuperate pe YouTube, unde-l vedem conectat critic la problemele reale ale societății, de la ecumenism și ecologie, până la tema avortului, a corupției politice și a ipocriziei fariseice). În fond, ce să se demodeze într-un ins care citește de-o viață, frecventează competent izvoarele culturii europene, asimilează patristica și se cufundă în unda profetică a Sfintelor Scripturi? Numai mediocritatea fudulă, lenea intelectuală, gândirea stereotipă și oportunismul sunt mereu în contra-timp, mereu stridente, mereu nocive și toți cei care l-am cunoscut putem mărturisi că Părintele Anania se opunea reflex acestor mărginiri preaomenești.

Dramaturg, teolog, poet, romancier, polemist, critic de artă, memorialist, autor de acatiste, diortositor erudit al Bibliei, bibliotecar, editor, redactor de reviste, dascăl și predicator: iată evantaiul unor ipostaze creative egal ancorate în cultul limbii române și forța creatoare a Logosului. Părintele Anania credea mai degrabă în Cuvânt, decât în ideile oricât de sofisticate ale filosofilor. Așa îmi va rămâne, prin urmare, în memorie: ca oficiant al rostirii, convins de esența doxologică a unui soi de orfism închinat Evangheliei. E firesc să ne lipsească, să-l dăm drept exemplu, nădăjduind totodată că Domnul va ridica și alți ierarhi, care să-i semene. Sunt gesturi memoriale cu vocația igienei spirituale, mai ales azi, când felurite ideologii egalitare își propun să culpabilizeze excelența și să amuțească trecutul. Dacă Dumnezeu îi cunoaște negreșit pe ai Săi, iată că și Biserica noastră vădește buna încăpățânare de a-și cinsti modelele, fără teama că ele ar putea leza – horribile dictu! – „corectitudinea politică”. Bartolomeu Valeriu Anania va continua să prilejuiască nu doar teze de doctorat sau pomeniri pioase, ci și reflecția vie dintr-o comunitate eclezială care, neîncetat supusă tangajului secular, are mereu nevoie de apărători luminați, de sinceritate introspectivă și de curajul fidelității.

Teodor BACONSCHI

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut