Condiţiile menţinerii păcii în Pacific

La Stampa

(Articol de fostul premier australian Malcolm Fraser)

Pacificul de Vest se confruntă cu o problemă dificilă: concilierea aspiraţiilor crescînde ale Chinei într-o regiune în care SUA şi-au menţinut supremaţia de la sfîrşitul Războiului Rece. Intenţionează SUA să-şi păstreze poziţia dominantă în regiune, sau sînt dispuse să opereze prin intermediul forumurilor multilaterale pentru a reimpune normele? Decizia va fi hotărîtoare pentru a înţelege dacă pacea va continua să domnească în Pacific.

Este greu să interpretezi desfăşurarea a 2.500 de puşcaşi marini americani la Darwin, în Australia, o decizie anunţată de preşedintele Obama în turneul său recent în Asia – drept ceva mai mult decît un gest simbolic, un demers provocator privind determinarea SUA de a rămîne în regiune. Obiectivele Washingtonului rămîn însă neclare.

De cealaltă parte a regiunii Asia-Pacific, ascensiunea Chinei este văzută drept pozitivă, dar impunînd ca Beijingul să opereze în cadrul normelor împărtăşite la nivel internaţional. Lucru care ar trebui să se aplice tuturor. Dar tensiunile vor fi inevitabile dacă China nu va participa la crearea acestor norme.

Este dificil de prezis cum va evolua rolul Americii în regiune. În orice caz, chinezii vor răspunde dur la eforturile SUA de a-şi întări prezenţa militară în regiune. Îngrădirea Chinei nu este răspunsul la întrebările privind securitatea în Asia.

Peninsula Coreeană, Taiwanul, insulele din Marea Chinei de Sud şi rutele maritime sînt toate potenţiale subiecte de dispută între SUA şi China. În condiţiile actuale, a răspunde la ascensiunea Chinei prin forţă militară ar fi dezaprobant. China îşi modernizează armata şi intenţionează să devină o putere maritimă cu greutate, fapt ce a determinat mai mulţi observatori să ceară mai multă transparenţă. Dar este îndoielnic că SUA oferă Chinei multă transparenţă cu privire la propriile capacităţi militare. Bugetul apărării al SUA reprezintă 43% din totalul cheltuielilor militare din lume, în timp ce cheltuielile Chinei reprezintă ceva mai mult de 7%.

Nicio ţară nu va vorbi vreodată deschis despre capacităţile sale militare altfel decît la modul general. Prea mulţi observatori uită că forţa nucleară a Chinei este doar un factor de descurajare, de departe prea redusă pentru a fi o forţă de atac preventiv. Totodată, China se numără printre primele ţări care s-au angajat să nu folosească arma nucleară, în condiţii de reciprocitate cu celelalte puteri nucleare.

Este foarte probabil ca Beijingul să considere acordul de cooperare, anunţat recent de miniştrii apărării nipon şi indian, drept un răspuns la presiunea americană. Liderii săi sugerează din nou că este în curs o politică de îngrădire şi că această concepţie strategică de tipul Războiului Rece este inamicul evoluţiei fără conflict în Pacificul de Vest.

China a cooperat – poate nu suficient – la problemele ridicate de Coreea de Nord. Pentru a reduce tensiunile din regiune, poate că SUA ar trebui să înceapă discuţiile directe îndelung evitate cu Coreea de Nord, care ar putea contribui la soluţionarea problemelor de securitate ridicate de regimul nord-coreean.

Este vorba de conceptul de politică “soft” formulat de filosoful diplomaţiei politice, Joseph Nye: diplomaţia, nu forţa armelor, este cel mai bun mod de a urmări aceste obiective. SUA deţin suficientă forţă militară fără a trebui să militarizeze regiunea Asia-Pacific mai mult decît este ea în prezent. Chinei trebuie să i se acorde un rol important în procesul decizional şi acest lucru implică faptul ca ambii pretendenţi să renunţe la orice dorinţă de primat regional.

SUA nu vor mai desfăşura, din nou, o mare armată terestră pe continentul asiatic. Dislocarea de puşcaşi marini în nordul Australiei apare drept inutilă: aceste trupe nu au niciun motiv plauzibil să se afle acolo.

Astăzi, Asia prezintă o serie de circumstanţe cu totul noi şi unice. Dilemele care decurg din aceste circumstanţe cer soluţii noi, nu concepte perimate de tipul Războiului Rece.