Concurenţă

RADU VIDA

Liberi, liberi, dar să ştim şi noi! Aşa ar suna o replică caragealiană a celor care au reglementat condiţiile în care poate avea loc competiţia pe piaţă a producătorilor. Un comunicat al Consiliului concurenţei mi-a atras în mod deosebit atenţie. Promovarea produselor româneşti – se zice în respectivul comunicat – poate constitui o discriminare, iar restricţiile cantitative ale importurilor sînt interzise între ţările membre (ale UE, n.n.). Nu înţeleg de ce atîta tevatură în ceea ce priveşte produsele româneşti! Pe cine încurcă? Şi de se face atîta tapaj, în momentul în care şi aceste produse îşi cer dreptul la existenţă?

Să luăm vinurile, spre exemplu. Nu trebuie să spun eu cîte medalii şi, realmente, ce gust bun au vinurile noastre. În Germania, bunăoară, vinurile  româneşti au o pondere foarte mică „pe raftul” supermarketurilor. Dar nimeni nu-şi bate capul cu asta! Trebuie precizat că ele, aceste vinuri de cea mai bună calitate, sînt şi printre cele mai ieftine. Cu alte cuvinte, căutate de marea majoritate a populaţiei iubitoare a băuturii lui Bachus. Şi, cu toate acestea, mai nimeni nu se înghesuie să importe. Pentru că…

Am încercat de mai multe ori să găsesc explicaţii „logice”, ţinînd cont de faptul că, pînă la urmă, comerţul este o activitate bazată pe logica cererii şi ofertei şi, mai ales, pe raportul calitate/preţ.   Am coroborat mai multe răspunsuri şi, iată, concluzia apare de la sine: educaţia neamţului este  în aşa fel direcţionată, încît, conştient sau nu, să caute şi să consume, cu precădere, produse nemţeşti. În Suedia, lucrurile sînt şi mai evidente, pentru că urmaşii vikingilor au convingerea că ei, şi numai ei, fac cele mai bune produse. De ce nu veţi vedea acolo etichete cu ţara de origine a fructelor, de pildă? Pentru că, pur şi simplu, ele ar jigni mîndria naţională a supuşilor lui Carl Gustav. Se produc foarte puţine fructe în imensul spaţiu ce atinge limitele Polului Nord. În consecinţă, mai totul se importă.  Dar suedezul nu vrea să ştie asta. Şi preferă să mănînce struguri, banane, smochine şi alte cele cu gîndul liniştitor că, undeva, în imensitatea peninsulei Scandinave, se fac şi asemenea produse…  Şi patriotismul spaniolilor este de-a dreptul exagerat. Şi ibericii sînt educaţi în spiritul dragostei faţă de tot ceea ce dă pămîntul binecuvîntat al patriei. Aşa că, marile firme străine (de cafea, dar nu numai) au acceptat să-şi pună brandul undeva, acolo, ascuns privirii cumpărătorului. Titlul principal este în spaniolă:  firma care ambalează produsele de import are o cu mult mai mare trecere decît producătorul din Zanzibar, Tunisia, sau mai ştiu eu de unde.

Nu contează că exemplele ar putea continua. Contează faptul că noi nu avem cultul pentru ce-i al nostru. Şi, chiar dacă l-am avea, n-am prea avea ce face cu el. Urmăriţi un „colţ” al produselor româneşti dintr-un supermaket: veţi constata că preţurile sînt puse în batjocură! Mult peste ce se importă din Argentina, Noua Zeelandă…

Iar Consiliul concurenţei o dă înainte: că super şi hipermarketurile fac concurenţa celorlalte structuri de comerţ cu produse alimentare: mici magazine de cartier, chioşcuri, formule cash&carry, sau cele de tip discounter. Fructele s-au scumpit cu 5%, iar legumele cu 10%. Din cauza secetei, se zice. Iar cele de import sînt mai frumoase şi mai ieftine. Păi, unde-i concurenţa?  Cum pot să aducă magazinele de “subzistenţă” din cartiere fructe şi legume de import? Mai trist e că tot mai puţine magazine au din ce produse româneşti să-şi facă  un colţ autohton!