Concert Phoenix!

• marţi 13 februarie 19. 00 * Casa de cultură a studenţilor •

– Nicu Covaci, prima întrebare pe care şi-o pun mulţi dintre fanii formaţiei Phoenix, de ce Rapsodia lui George Enescu, într-un turneu de o asemenea amploare?

Formaţia Phoenix a aniversat anul trecut 55 de ani de carieră. Noi am început în 1962 – cu Moni Bordeianu, cu Kamocsa Bela şi Pilu Stefanovici. În ultimii ani, pregătind această aniversare, am făcut un salt în timp şi am trecut prin toate perioadele marcante din istoria Phoenix, cu diverse spectacole. Totul a culminat anul trecut prin concerte aniversare în Bucureşti şi Timişoara. Phoenix creează în continuare, formaţia a întinerit – eu am o vorbă: Phoenix e blestemat să renască! – dar linia este aceea şi eu am un anumit mesaj. Şi pentru că sunt foarte supărat în ultima vreme, şi mesajul meu e unul supărat. De aici a izbucnit şi ultimul nostru album, care se şi cheamă, sugestiv, „Vino, Ţepeş!”. Deci muzica Phoenix are o anumită linie şi o anumită trăire, iar ele rămân constante.

Dar dincolo de acest mesaj, tot în 2017 s-au împlinit 45 de ani de la momentul în care Phoenix a găsit acel drum bazat pe folclor arhaic şi care s-a concretizat într-un gen muzical care ne reprezintă. Acel moment a fost albumul „Cei ce ne-au dat nume”. Povestea este foarte frumoasă şi reprezintă, cumva, chiar mitul Phoenix şi al renaşterii: este un ciclu al anotimpurilor. Începe cu un bocet, un cântec de înmormântare – Cocoşii negri -, trece prin anotimpuri şi se încheie cu Nunta, ca simbol al unui nou început. Totul renaşte şi totul este într-o continuă schimbare. Iar Enescu are o anumită sensibilitate, pe care muzica rock, de cele mai multe ori, nu o pune în valoare. Deci acest concept este, de fapt, o sinteza între anotimpurile din „Cei ce ne-au dat nume” şi Rapsodia lui George Enescu, pentru că ele se potrivesc foarte bine. Chiar dacă asocierea pare în prima fază ciudată, este vorba despre o anumită stare. Iar opera lui este splendidă, e păcat să ajungă doar la publicul care a rămas fidel filarmonicilor şi unui anumit gen de muzică.

– Într-o industrie muzicală care se îndreaptă tot mai mult spre alte idei şi teme, moderne, de ce credeţi că are succes o astfel de întoarcere – la o muzică pe care mulţi o consideră desuetă?

Aici trebuie să facem o diferenţă între formă şi fond. În toate artele, formele se schimbă, mijloacele de expresie sunt diferite, în funcţie de modă. Ele evoluează. În literatură se spune, de exemplu, cu privire la un anumit curent, că tema e aceea şi de la Shakespeare încoace – celebrul „un băiat iubea o fată”. Emblematic şi universal valabil. Există anumite chestiuni de fond, anumite teme – să le spunem universale, sau, hai să zicem teme pe care tot încercam să le desluşim, de la începuturi şi până astazi. Din păcate, observ tot mai mult că în România de astăzi muzica face excepţie. Fondul a devenit superficial, lipsit de însemnătate. Eu tot spun că menirea unui artist este să dea, dar mai contează şi ce anume dai. Evident că este mai simplu să le spui oamenilor ce vor să audă şi să urmăreşti un scop comercial, dar aia nu mai este ARTĂ. Tot mai mulţi se îndreaptă spre teme uşoare, care au legătură cu instinctul şi nu cu profunzimea… Se cântă despre bani, duşmani, gagici care te înşeală, iubiri superficiale, sex, şi omul se obişnuieşte să rezoneze cu asta, sătul de problemele de zi cu zi. Mai sunt, desigur, şi artişti cu MESAJ, în diferite genuri muzicale: mesaje sociale, mesaje de spirit, artişti care încearcă să dea lucruri care contează şi care educă. Dar ceea ce se întâmplă în muzică astăzi, din acest punct de vedere, al mesajului, este foarte trist.

Şi noi folosim mijloace de expresie moderne şi, bineînţeles, se cântă altfel decât se cânta în anii 60 sau 70. Trebuie să ştii ce să alegi, pentru că şi din acest punct de vedere, nu tot ce se întamplă astăzi este bun. Phoenix foloseşte o tehnică modernă şi are pe scenă tot ce este nou, dar în acelaşi timp foloseşte, de exemplu, caprele – un instrument de percuţie cât se poate de original şi pe care astăzi majoritatea îl ignoră. Unde mai vezi capre, în concertele de astăzi? Ideea este să găseşti modul în care forma se potriveşte mesajului tău.

– Cum arată formaţia Phoenix astăzi?

Phoenix este, în primul rând, o stare. Când această stare se transpune, însă, în practică, lucrurile devin complicate.

Şi la Phoenix se cer sacrificii imense, tocmai din cauza consecvenţei despre care vorbeam mai-nainte. De aceea au trecut atât de mulţi prin această formaţie, de-a lungul a 55 de ani. Am, de câţiva ani, un solist vocal care se potriveşte perfect cu mesajul nostru, Costin Adam. Avem un toboşar de 17 ani, care a venit la Phoenix când avea 14. M-au luat la rost toţi prietenii din industria muzicală „Covaci, eşti nebun, e o muzică grea, ai nevoie de un toboşar cu experienţă, de un profesionist…”. Într-adevăr, muzica Phoenix nu e deloc simplă ritmic, plus că nu este uşor să ţii în spate o formaţie dacă ai fost obişnuit să cânţi singur. Se schimbă lucrurile, acolo nu mai eşti numai tu. Dar Flavius are un talent formidabil şi am lucrat foarte uşor cu el. Din păcate, piaţa de astăzi nu mai seamănă deloc cu cea în care ne-am lansat noi. Pe vremuri exista TVR şi Radio România. Din momentul în care Cornel Chiriac ne-a făcut cunoştinţă cu Electrecordul şi ne-a trimis la radio şi tv, pentru că a fost impresionat de Phoenix şi ne-a sprijinit cât a putut de mult, traseul a fost ascendent. Astăzi, mediile sunt private, funcţionează alte interese şi nu mai ai cum să ajungi la un asemenea nivel de notorietate pe criterii calitative. Există foarte mulţi tineri talentaţi şi muzicieni de viitor în ţara asta, care n-au nicio şansă pentru că se promovează altceva. Unii au noroc pentru o perioadă scurtă, industria îi ia, îi foloseşte o vreme (un an, poate doi), şi apoi sunt daţi la o parte şi vin alţii, şi alţii… Ori, scena acestor genuri muzicale – rock, blues, poate şi cea a jazzului – este, spre deosebire de cea mainstream, destul de constantă. Flavius a avut norocul să dea peste noi şi este, la 17 ani, toboşarul titular din Phoenix. Şi, crede-mă, îşi merită locul! Dar sunt atîţia care ar merita o şansă ca asta! Pe mine mă bate gândul să fac o instituţie în acest scop şi am discutat cu mulţi prieteni, şi de la alte formaţii, şi am fost plăcut surprins să constat că am găsit la ei aceeaşi deschidere. Aşa că vreau să fac o şcoală de muzică unde să includ şi componenţa asta. Profesor de chitară găseşte azi oricine, sau de pian, sau de tobe, problema este ce se întâmplă cu ei după asta. Şi, cât mai pot – sau cât mai putem noi, cei asemenea mie – de ce să nu le dăm un start bun? Cât mai stăm noi cu chitarele la gât? Să fim serioşi!

Am mai găsit, tot acum vreo 3 ani, un puşti foarte talentat, Andrei Cerbu. Avea 12 ani atunci. L-am luat de la o emisiune din asta de talente şi a cântat la Phoenix. Şi acum mai cântă, dar, mă rog, are şcoală, abia a intrat la liceu şi vine când poate, pentru că eu am spus întotdeauna că şcoala e o prioritate. La ora asta face proiecte internaţionale, cântă cu artişti din SUA, Australia, de peste tot din lume, colaborările lui au mare succes pe internet şi chiar a reprezentat anul trecut România într-un concurs din Statele Unite. S-a întors de acolo cu toate premiile posibile la categoria lui de vârstă. Avea 12 ani când l-am urcat pe scene mari, a cântat cu 10.000 de oameni în faţă şi n-a avut nicio emoţie. A scris presa despre el, numindu-l „copilul minune al rock-ului românesc” şi l-a propulsat mult colaborarea cu Phoenix. Lui i-a dat curaj şi mă bucur că a fost aşa! Acum are formaţia lui în Iaşi şi învaţă despre ce înseamnă să fii lider de trupă.

Am mai avut un chitarist pe care l-am luat la 17 ani. Îl cheamă Marc Tint. Când a terminat liceul, şi-a dorit foarte mult să mearga la o şcoală de muzică din Anglia. A trecut cu brio testele de admitere, însă regula era că ai nevoie de liceul de muzică pentru a fi acceptat. Marc terminase un liceu real, nicidecum unul de profil. A formulat o solicitare scrisă în care a trimis materiale din concertele noastre, înregistrări (chiar ultimul album, unde a colaborat cu noi) şi, interesant, cei de la facultatea respectivă chiar au făcut un efort să se intereseze şi să urmărească povestea. I-au spus că, dacă o formaţie ca Phoenix i-a dat o şansă, înseamnă că are potenţial, aşa că l-au primit la studii. Acum e în anul 2 şi se descurcă foarte bine! Deci dacă i-am fost de folos nu pot decât să mă bucur.

Îl mai avem pe Cristi Gram, unul dintre cei mai buni chitarişti ai generaţiei sale, care e cu mine încă din 2004. Mai am un basist foarte bun, pe Vlady Săteanu, pe soţia lui, Lavinia Săteanu, care cântă la vioară şi are exact tonul de care este nevoie la Phoenix. Mai e cu noi şi Dzidek Marcinkiewicz, polonezul cu care cânt încă din anii ‘80. Uneori avem şi invitaţi speciali, alteori chiar şi orchestre, am avut pe scena 7 oameni, am avut şi 200. Iar fiecare dintre membrii de bază, pe care i-am enumerat, vine cu expresia proprie şi contribuie la mesajul nostru. La Phoenix au fost întotdeauna cei mai buni dintre cei mai buni şi aşa se întâmplă şi astăzi.

– Ce amintiri aveţi legate de Cluj-Napoca?

Am avut foarte multe concerte în Cluj-Napoca, de la început şi până azi. Am o amintire personală, însă, care acum mă face să râd… Eram în clasele primare şi a venit la Timişoara un juriu care să aleagă copii pentru şcoala de balet de la Cluj. Eu eram zvelt, bine dezvoltat, mă mişcam bine, pentru că deja făceam sport, ceea ce mi-a plăcut să fac întotdeauna. Şi, nu crezi că m-au ales… Maică-mea, al cărei principiu era că trebuie să încerc şi să cunosc cât mai multe, a fost de acord să mă lase la Cluj. Şi am plecat eu la şcoala de balet, copilul lu’ mama, cu două geamantane pline cu haine, cu lanţ de aur la gât, aranjat, frumos… Îţi dai seama că acolo am dat de internat, erau copii mai mari ca mine şi funcţionau alte legi. În două săptămâni n-am mai avut nimic, nici haine, nici podoabe… Şi, la un moment dat, mă plimbam pe holul şcolii şi îl văd pe unul cu lanţul meu la gât. Era prin clasa a şasea, cu doi ani mai mare ca mine. L-am luat în nişte pumni, de am ajuns cu el până la capătul culoarului şi atârna deja pe geam afară, mai să-l arunc jos de la etajul doi. Aşa că m-au dat afară din şcoala de balet, cică am vrut să omor un coleg. M-au trimis pachet înapoi la Timişoara, unde s-a întâmplat să îi cunosc pe Moni şi pe restul prietenilor şi să facem muzică. Uite, dacă nu mi se fura lanţul de la maică-mea, poate la ora asta nu îmi luai interviu pentru concertul Phoenix, poate vorbeam despre un spectacol de balet la Cluj…