„Comoara sufletului ca și-a minții…”

Sărbătoarea Paștilor, cu tot ceea ce înglobează ea, de la perioada premergătoare (urcușul spre înviere) și până la momentul revelației supreme, este un reper puternic în jurul căruia mulți autori au ținut să consemneze diferite ipostaze ale vieții cotidiene. Fie că vorbim de poezie, teatru sau proză, exemplele sunt numeroase și registrul de limbaj variază de asemenea de la caz la caz. Este o încântare să culegi, inclusiv din literatură, experiențe și semnificații multiple, toate stând mărturie, de fapt, bogăției, complexității, văzute și nevăzute, care caracterizează acest eveniment.

Am recitit în acest răstimp mai multe texte, despre sau cu trimiteri la perioada sărbătorilor pascale, cu o parte din ele m-am întâlnit pentru prima dată în copilărie. Concluzia e aceeași – ceea ce este trainic rămâne, ecoul se face auzit și dincolo de vreme, de generații, dacă suntem într-atât de deschiși încât să-l primim.

Atunci când înaintașii noștri, oameni de litere, oameni ai culturii, și-au dedicat atenția celei mai mari dintre câte sărbători există pe lume, au încercat, fiecare, să redea cât se poate de mult din spiritul ce înconjoară și stăpânește aceste momente…poate că au reușit, poate că nu – evenimentul fiind, în sine, o taină de necuprins –, cert este însă că avem, totuși, o imagine cât se poate de vie, avem mărturii despre obiceiuri, tradiții, comportamente, schimbări pe toate planurile.

Și când spun schimbări, am în minte tot ceea ce se petrece, într-o anumită măsură mistic, deopotrivă în natură și în natura umană. Schimbări pe care acum, probabil, le percepem altfel, poate și datorită faptului că le așteptăm cu ardoare…Ion Agârbiceanu nota extrem de expresiv: „În Săptămâna Patimilor, primăvara rîdea din toate luncile înflorite, din toți arborii cu frunza tînără, din murmurul tuturor păraielor limpezii, din seninul înalt al cerului. Holdele de grîu se aplecau de vînt, moi ca mătasa, în lanurile întinse, arăturile de primăvară erau toate făcute și încolțitura fragedă a mălaiului împungea prin țărîna grasă.”

Cel mai adesea când vorbim de obicei, ne întoarcem, chiar și cu gândul doar, în „satul de-altădat”, acolo unde „orice gând e mai încet”… Satul românesc a dat, mai dă și va mai da, sperăm, mărturie despre forța și frumusețea comuniunii, despre îmbrățișarea religiosului, despre reculegere, despre tandemul diferitelor vârste. Despre pitorescul pregătirilor, de la vopsitul ouălor și până la căutarea hainelor celor noi, păstrate special pentru această ocazie. Comuniunea este nu doar între oameni, ci și între om și transcendent: „Şi din toate ferestrele odată,/ Mii şi sute de mii,/ Heruvimii fac cu mâna bucălată/ La somnoroşii copii” (Tudor Arghezi, „De Paști”).

Tot din moștenirea scrisă, lăsată de nume precum Vasile Voiculescu, Mihai Codreanu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paștile ni se descoperă și în valența durerii, a transfigurării omului vechi, în valența iertării din iubire. O trăire aparte mă leagă de poezia Solul Golgotei (Mihai Codreanu), pe care o redau în întregime: „Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară:/ Era-ntr-un tainic și suav apus/ Și-am stat în casă singur cu Isus/ Și-afara era blândă primăvară./ Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară/ Că oamenii sunt buni, deși l-au dus/ Să-l bată-n cuie pe Golgota sus,/ Fiindcă i-a iubit din cale-afară./ Și mi-a mai spus că poate fi iertat/ Chiar Iuda ce-l vându c-un sărutat,/ Ca să-și sporească cu treizeci, arginții./ Apoi, plecând, din prag mi-a spus așa:/ Comoara sufletului ca și-a minții/ E să iubești pentru-a putea ierta”.

De la cele mai concrete exemple din imediata noastră vecinătate și până în metafizic, atracția, fascinația scriitorilor pentru motivul sărbătorilor pascale impresionează prin vastitate și diversitate. Așa cum bine sugera Lucian Blaga, sentimentul învierii este o constantă de care ar trebui să fim conștienți și care să ne însoțească pe toată durata cu care se măsoară existența noastră telurică și nu doar în ziua în care, faptic, celebrăm această sărbătoare – e ceea ce transmite titlul poemului „Învierea cea de toate zilele”: „O Înviere e pretutindeni, pe drum/ şi-n lumina deşteaptă./ Ochii mi se deschid umezi şi sunt împărat/ ca fântânile din imperiul lutului./ Trecătorule, oricine-ai fi,/ ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă./ Astăzi n-o să mai cert nicio fiinţă,/ nici pietrele, nici oamenii, nici buruienile./ Sunt în mijlocul privighetorilor./ Învie străbunii?/ Rugăciunea de-atâtea ori începută/ mi se sfârşeşte şi zic:/ Tată, te iert că-n adânc,/ m-ai semănat între brazdele lumii./ Ziua vine ca o dreptate făcută pământului./ Flori peste fire de mari/ îmi luminează din larg -/ aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului”.

Pentru străbunii noștri, sărbătorile veneau cu o semnificație suplimentară, erau un mijloc de raportare la ciclicitatea universală, la trecerea timpului, nu de puține ori fiind încărcate de un tragism aparte.

Și s-au găsit și poeți care să aducă o notă de umor, derivată în bună măsură din puterea personificării, este cazul lui George Topârceanu („La Paști”), care imaginează dialogul plin de haz dintre cele „zece ouă necăjite și mânjite”. Cel din urmă deplânge: „Eu, mai bine-ar fi să tac:/ Așa galben sunt, că-mi vine/ Să-mi închipui că pe mine/ M-a ouat un cozonac !…”

Iulia GHIDIU