Comentarii la o lucrare ştiinţifică de referinţă pentru istoriografia dedicată Transilvaniei. Istoria propriu-zisă. O scriere monumentală (II)

Andrei Marga

(urmare din numărul nostru de ieri)

Cine scrie istoria Transilvaniei trebuie să fie gata să facă faţă diferenţierii etnice. Conscripţia imperială nu a conţinut vreo rubrică separată pentru aspectul etnic, dar în 256 de localităţi conscriptorii au reţinut date privind originea etnică a conscrişilor. Autorii Conscripţiei fiscale a Transilvaniei din anul 1750 au tipărit în completare Anexe ce oferă date pentru jurisdicţiile cuprinse în conscripţie. Acestea relevă, arată Ladislau Gyemant, „o proporţie a localităţilor cu majoritate românească de 53,7%, a celor maghiare de 36,5%, a celor săseşti de 9,7% şi a celor armene de 0,1%. În cifre absolute se înregistrează 1069 de localităţi româneşti…, 727 maghiare…, 193 săseşti…, 2 armene. În comitate şi districtul Făgăraş, localităţile româneşti reprezintă 70,4% în raport cu cele maghiare (24%), şi săseşti (5,6%). În scaunele secuieşti, ponderea localităţilor maghiare este de 91% faţă de 9% caracterizate de izvor ca avînd majoritate românească. În districtele şi scaunele săseşti, localităţile cu majoritate săsească au o proporţie de 58% faţă de cele româneşti (38%) şi maghiare (45%). Dintre locurile taxale, 74% sînt preponderent maghiare, iar cele româneşti şi armene reprezintă cîte 13%“ (I, p.XXII). Pe bună dreptate, se subliniază că într-o problemă ce a opus două veacuri istoricii Transilvaniei, „un izvor de sorginte oficială oferă pentru prima oară posibilitatea depăşirii estimărilor de epocă sau a calculelor mai mult sau mai puţin afectate de subiectivitatea autorilor mai vechi sau mai noi pentru concluzii statistice şi istorice cu un credit sporit de veridicitate” (I, P.XXIII).

Scrierea Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 se deschide spre multe direcţii. Strict istoriografic, ea îşi ia datele pentru istoria modernă a Transilvaniei dintr-o explorare istorică rară – cea a unui recensămînt executat organizat şi ghidat, pe de o parte, de intenţia inflexibilă de a stabili o stare de fapt, pe de altă parte, de găsirea perspectivei de dezvoltare a provinciei. Conscripţia organizată de autorităţile imperiale a dat „prima imagine reală şi comprehensivă a societăţii contribuabile” din întreaga istorie a Transilvaniei (II, p.CCCLIII). În plus, conscripţia din 1750 a rămas cea mai importantă conscripţie făcută de austrieci şi izbuteşte să dea un tablou istoric dintre cele mai elocvente.

Reconstituirile istoriografice pe care Ladislau Gyemant le face în studiile introductive de sub semnătura sa la cele două volume însumează 434 de pagini – ele însele un impunător volum distinct, de fapt o lucrare de sine stătătoare. Mai importantă este, însă, împrejurarea că reconstituirile publicate pînă în clipa de faţă sînt ireproşabil sprijinite pe date factuale, prelucrate în lumina unui spectru larg de interogaţii.

În primul volum, incursiunea lui Ladislau Gyemant în „antecedentele şi premisele conscripţiei” este ocazia de a caracteriza politica fiscală a imperiului, iar „informaţiile oferite de descrierile localităţilor” permit explicitarea istorică a organizării administrativ-teritoriale, a cadrului natural, structurii ocupaţionale, a agriculturii, a creşterii animalelor, a viticulturii, silviculturii, comerţului, relaţiilor de proprietate. Ladislau Gyemant se concentrează asupra fiscalităţii şi premiselor asumate de conscripţia din 1750, dar nu ocoleşte ocazia de a arunca priviri în viaţa societăţii, plecînd de la ceea ce conscriptorii au remarcat, fie şi adiacent. De pildă, la un moment dat, el spune că descrierile localităţilor cuprinse în conscripţie confirmă imaginea Transilvaniei „cu un cadru natural echilibrat şi variat, favorabil unei mari diversităţi de elemente capabile să determine structura ocupaţională a locuitorilor” (I, p.XXIX). În alt loc, Ladislau Gyemant arată că „în comitate transpar în multe locuri informaţii privind relaţiile dintre stăpînii de pămînt şi ţărani, care reflectă o diversitate considerabilă ce contravine includerii în scheme rigide, preconcepute. Astfel, dacă nu lipsesc referinţe la acapararea celor mai bune pămînturi de cultură, fîneţe, vii, păşuni şi păduri de către nobilii proprietari, cu agravarea lipsurilor şi neajunsurilor de care se plîng contribuabilii conscrişi, totuşi în numeroase cazuri de această natură apare imaginea unor relaţii de convieţuire şi colaborare, constituite în timp şi consfinţite prin cutumă între cele două părţi” (I, p.LXIX-LXX). „Bivalenţa” relaţiilor din comitate este simultană uneori cu ceea ce conscriptorii au ţinut să consemneze pentru Pămîntul Crăiesc – „conflictul latent” din localităţile mixte între saşi şi români, „izvorît din modalităţile tradiţionale de cîştigare a existenţei şi de practicare a activităţilor economice specifice” (I, p.LXX). Ladislau Gyemant infirmă ipoteza colonizării masive a Transilvaniei cu români veniţi din Principate, care este menţionată de către conscriptori doar în 13 cazuri din 2001 de localităţi vizate.

În studiul introductiv la al doilea volum, Ladislau Gyemant se concentrează, pe 361 de pagini, asupra „populaţiei contribuabile” şi realizează, printr-o inteligentă analiză sociologică şi demografică, o redare diferenţiată a societăţii transilvane. Scutiţii de contribuţie în virtutea regimului Stărilor, persoanele libere, iobagii, jelerii, meşteşugarii, comercianţii, apoi habitatul, oamenii legaţi de agricultură, silvicultură, creşterea animalelor, de alte surse de venit impozabil, pe urmă veniturile şi datoriile publice, contribuţiile diferitelor unităţi teritoriale şi categorii sociale se bucură de examinare scrupuloasă. Foarte probabil, Ladislau Gyemant a dat, cu lucrarea Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, cea mai riguroasă şi solidă operă de demografie istorică din cultura română de pînă azi.

Şi aici, după interpretarea datelor statistice, Ladislau Gyemant aruncă o privire în „societatea contribuabililor”. Aceştia se recrutau în proporţie de 58% din comitate şi districtul Făgăraş, 22% din jurisdicţiile săseşti, 17% din scaunele secuieşti, 3% din locurile taxale, 13% din mediul urban, 60% din familii de iobagi şi jeleri, 20,2% din ţărani liberi. În comitate şi districtul Făgăraş, ponderea localităţilor cu majoritate românească era 70,6 %, maghiară 23,9 %, săsească 5,5%. „Dintre categoriile socio-juridice de contribuabili, aproape jumătate din cuantumul contribuţional total revine în sarcina ţărănimii dependente, peste o treime oamenilor de condiţie liberă, circa o zecime orăşenilor, iar restul celorlalte categorii. Micii nobili prestează partea preponderentă a contribuţiei lor în scaunele secuieşti, precum şi în comitate şi districtul Făgăraş, preoţii contribuabili, iobagii, jelerii şi oamenii fără domiciliu stabil în comitate şi districtul Făgăraş, oamenii de condiţie liberă, orăşenii şi ţiganii în jurisdicţiile săseşti, iar cei din categoria Alţii în locurile taxale… Dintre categoriile contribuabile, dacă cifrele absolute şi proporţia din cuantumul total indică ţărănimea dependentă ca fiind cea mai mare purtătoare de sarcini de această natură, din analiza datelor privind media pe familia contribuabilă reiese, în schimb, că cele mai încărcate cu sarcini contribuţionale sînt familiile de oameni de condiţie liberă, de orăşeni şi de mici nobili” (II, p. CCCLX).

Vasta lucrare Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 ilustrează încă o dată ideea că modernizarea se face pe o analiză temeinică a stării de lucruri. Proiecte de schimbare ce nu încep cu radiografierea curată a stărilor de lucruri nu dau rezultate. Indirect, ea este o contribuţie la cunoaşterea abordării modernizării din Transilvania din partea reformismului iluminist şi la teoria modernizării. În Studiul introductiv, Ladislau Gyemant observă că, în urma acestei conscripţii, s-a introdus „un sistem fiscal modern, durabil, pomenit pînă astăzi ca vestitul model al fiscalităţii austriece, ce a conferit ordine şi stabilitate, un caracter previzibil, transparent şi perfectibil în locul abuzului, improvizaţiei şi inegalităţii anterioare de sorginte medievală” (I, p.XVII). Modernizarea unei societăţi nu se poate face decît pe o bază fiscală cu asemenea caracteristici.

Lucrarea Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 nu este doar despre transilvăneni. Ea lămureşte, direct sau indirect, multe probleme din istoria României, avînd în vedere ponderea Transilvaniei printre provincii şi, desigur, ceea ce au în comun societăţile timpului, ceea ce le deosebeşte, dar şi observaţiile, analogiile şi interogaţiile ce vor apare în urma lecturii. Analiza din cuprinsul lucrării lui Ladislau Gyemant este atît de exactă şi de bine condusă spre ceea ce este hotărîtor, încît nu se va mai putea scrie de acum istoria epocii moderne – a Transilvaniei şi a ţării – fără a o folosi.

Pe bună dreptate, în Nota asupra ediţiei, Ladislau Gyemant aminteşte destinul nefast al autorilor de scrieri de referinţă din România ultimului deceniu. El a fost concediat în 2014 de la Institutul de Istorie „Gheorghe Bariţiu” din Cluj-Napoca, cum spune cu francheţe, prin „aplicarea obedientă a aberantei legislaţii a guvernării Boc” (II, p.X). Nu este, desigur, decît un alt exemplu de situaţii ce se petrec în aceşti ani şi în care neisprăviţii lovesc oameni care lucrează şi au dat ceva acestei ţări! De aceea, volumul a doilea, cu cele 2462 de pagini ce îl compun, a trebuit să fie finalizat cu întîrziere, în afara acelui institut, pe cont propriu. Volumul a fost tipărit în cele din urmă, cu sprijinul Fundaţiei „Alexandrion”, în urma cîştigării premiului ziarului „Cotidianul” din Bucureşti de către Ladislau Gyemant.

Fără a fi istoric de profesie, citesc în mod curent scrieri ce dau tonul în filosofie, dar şi în drept, istorie, economie, psihologie, sociologie, critica romanului, geopolitică, teologie. Nu pot să nu observ contribuţiile originale ale lui Ladislau Gyemant, pe care oricare cunoscător în materie le-ar reţine.

Am mai spus-o şi nu pot decît să o reiau – Ladislau Gyemant este astăzi cel mai temeinic istoric al Transilvaniei, cu scrierile de departe cele mai elaborate, de la David Prodan şi Ştefan Pascu încoace. Spre exemplu, cartea Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848 (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986) rămîne de căpătîi în domeniu. Cu Ion Budai Deleanu, De originibus populorum Transilvaniae (ediţie critică, traducere şi note, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991) Ladislau Gyemant a tradus în română una dintre cărţile de bază ale culturii acestei ţări. Cartea Evreii din Transilvania (Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004) şi revista de notorietate internaţională Studia Judaica contează ca pietre de hotar pentru istoria evreilor din regiune. Este o mare pierdere, în primul rînd pentru noile generaţii, distrugerea după 2012 a tradiţiei studiilor iudaice, ca şi a altor programe, la Universitatea Babeş-Bolyai, în urma forţării absurde la plecare a lui Ladislau Gyemant şi a altor specialişti de prim plan şi a prăbuşirii în endemica degradare. Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, aflată sub privirile noastre, este o altă carte de referinţă, ce lămureşte în manieră se poate spune clasică multe probleme, cu argumente peremptorii.

Şi în Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Ladislau Gyemant dă, prin anvergura demersului şi efortului şi prin forţa analizei sale, o lecţie cu privire la felurile de a scrie istoria în zilele noastre. Istoria el o scrie cu angajament faţă de valori, dar la distanţă de istoria liricoidă, ce înlocuieşte cercetarea arhivelor cu efuziuni. El o scrie cu grija acurateţei în raport cu faptele istorice, adică la distanţă de istoria comercială, ce exploatează adesea mai mult ipoteze plauzibile decît date sigure. El o scrie cu preocuparea de a edifica şi a convinge în mod argumentat oamenii şi cu respect faţă de cititor, aşadar la distanţă de istoria propagandistică. Ladislau Gyemant dă, odată cu Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, o operă monumentală a istoriei propriu-zise.