Comândarea Crăciunului, în satele de pe Valea Someșului

Colindatul se încheia în vechime, în satele clujene de pe Valea Someșului, cu un obicei numit „îngroparea” sau „comândarea Crăciunului”. Potrivit etnologilor, acesta a constituit unul dintre cele mai vechi ritualuri precreștine, care s-a păstrat în zona amintită până la jumătatea secolului al XX-lea.

Crăciunul, care simboliza timpul îmbătrânit, trebuia să intre în veșnicie și să lase loc noului an, mai bun, mai spornic și mai plin de daruri pentru comunitate. Astfel, în lumea satului, i se făcea o înmormântare simbolică de ceata de feciori care a umblat la colindat. Acest obicei îl mai găsim doar în studiile de specialitate. Etnomuzicologul clujean Virgil Medan descrie modul în care acest ritual se desfășura în satul său natal, Nireș. Datorită unicității sale, informația a fost preluată și de etnologul Ion Ghinoiu, care o prezintă ca unicat în credințele și obiceiurile populare din Transilvania.

Astfel, la sfârșitul colindatului, în a patra zi de Crăciun, noaptea, „ceata feciorilor colindători” organiza „comândarea” Crăciunului. Unul dintre tineri era așezat pe scara de la pod sau pe leasa carului și astfel era dus la râu, „pe ultimul drum”, însoțit de un alai ce era format din ceterași, tineri din sat, fete și feciori, care jeleau și „cântau morțăște”. La fel ca la ritualul înmormântării, un alt fecior slujea ca preotul, iar altul era diac sau cantor. Ceterașii cântau de jale, asemenea slujbelor tinerilor nenuntiți. În fruntea acestui alai era dus un brad, care, în vechime, îl simboliza pe cel „plecat nelumit”. Lipsa crucii mortului, afirmă etnologul Maria Bocșe, este un aspect semnificativ, care demonstrează vechimea precreștină a acestui obicei.

Textul de jale, interpretat de alaiul de tineri, este edificator în ceea ce privește rostul acestui ritual:

„Măi Crăciune, măi bătrâne
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Hai cu toți, cu mic, cu mare
Să ducem Crăciunu-n vale
Și să-l băgăm în produh
Pă el să punem butuc.
O, Crăciune, o, bătrâne,
Du-te de la noi cu bine…
C-a veni altu’ Crăciun
Și ca tine-a fi mai bun.”

Ajunși la „produh”, o spărtură în gheața râului unde puteau fi adăpate animalele iarna, membrii alaiului își luau „iertăciunile” de la cel pe care l-au dus pe scară sau pe leasa carului, apoi îl aruncau în apă sau pe gheață, pentru a pleca în lumea de dincolo, a moșilor și a strămoșilor. După un timp în care feciorii închinau un pahar de țuică, cel care simboliza Crăciunul mort se ridica sprinten, reîntinerit, spre bucuria participanților. Apoi, plecau cu toții, cântând, spre o casă, unde se organiza joc, adică o „comândare” sau „pomana mortului”. După acest ospăț comun, „ceata” mai colinda încă o dată întregul sat, se rostea „mulțămita la colac”, urare de rod și de belșug, ce rememora „drumul pâinii”.

În acest fel se realiza înmormântarea simbolică a anului, a Crăciunului, a timpului și a divinității autohtone celebrate în spațiul carpatic, Moș Crăciun.

Se crede că această străveche personificare a timpului îmbătrânit, sortit „inevitabilei plecări”, și așteptarea unui nou an, însemna însăși așteptarea mântuirii omenirii, prin nașterea lui Iisus.

În același timp, acest obicei poate fi considerat ca un „scenariu cosmic”, spune etnologul Maria Bocșe, adică trecerea soarelui de la solstițiul de iarnă spre echinocțiul de primăvară, luminos și dătător de speranță.

Grigore SÂMBOAN
consultant artistic, CJCPCT Cluj