“Colapsul Europei este un risc real”

Le Monde

Summitul de la Bruxelles a arătat că există în linii mari un consens tot mai mare în legătură cu ceea ce trebuie făcut pentru salvarea euro: reguli bugetare mai stricte, recapitalizarea băncilor, integrare fiscală profundă. Clasa politică se află în faţa unui paradox: este de acord în legătură cu necesitatea consolidării Europei, dar nu ştie cum să-i facă pe alegători să o urmeze.

Integrarea europeană s-a caracterizat prin două tendinţe contradictorii, dar care s-au întărit reciproc: tehnocraţia şi populismul. Obiectivul tehnocraţilor era edificarea progresivă a Europei, prin aplicarea metodei comunitare a lui Jean Monnet, cel care este considerat arhitectul UE. Dar în momentul în care UE ajungea la maturitate ca proiect politic, succesul său a alimentat o reacţie populistă.

Această reacţie a început în Regatul Unit cu Margaret Thatcher şi a devenit în prezent o forţă pan-europeană care include lideri şi grupări de stînga şi de dreapta, precum Geert Wilders în Olanda, partidul Adevăraţii Finlandezi şi Marine Le Pen. Potrivit acestora, UE ar fi o conspiraţie a elitelor, destinată construirii unei “Europe împotriva poporului”. Proiectul lor este de a mobiliza “poporul împotriva Europei”. Ei spun că UE veghează asupra bunăstării băncilor şi a celor care se ocupă de export-import şi nu de cea a oamenilor de rînd, că ea promovează mondializarea, dar nu-şi protejează cetăţenii împotriva consecinţelor acesteia.

Deşi populismul şi tehnocraţia sînt considerate opuse, ele se consolidează reciproc, aşa cum arată saga tratatului de la Lisabona. Cu cît liderii UE încearcă mai mult să scoată integrarea europeană din domeniul politicii naţionale, cu atît devine mai fragilă legitimitatea acesteia, ceea ce-i determină pe decidenţii politici să evite opinia publică, fapt care creează un spaţiu ce permite apariţia partidelor populiste.

Tehnocraţii pot rezolva criza instituţională care se ascunde în spatele crizei euro prin trei mijloace.

Primul constă în menţinerea actualului sistem de schimbare progresivă fără vreo modificare prin tratate, creînd noi dispozitive interguvernamentale, precum Fondul european de stabilitate financiară (FESF), continuarea marginalizării Comisiei Europene şi încurajarea Băncii Centrale Europene să cumpere obligaţiuni. Acest model exercită mai multă presiune asupra ţărilor în deficit decît creditorii.

A doua posibilitate ar fi modificarea tratatelor europene în vederea creării unei “Uniuni de stabilitate”. Ideea Germaniei este de a lansa o nouă Convenţie constituţională, care să cuprindă schimbările operate pînă acum în tratatele europene – ceea ce le-ar face compatibile cu cerinţele Curţii supreme germane. S-ar putea astfel să se creeze un minister al finanţelor de facto şi o bază parlamentară şi juridică de reglementare bugetară – ceea ce ar permite Comisiei Europene să aducă un stat în faţa justiţiei dacă nu respectă normele bugetare.

A treia opţiune pentru cei 17 membri ai zonei euro ar fi să semneze între ei un acord obligatoriu de uniune fiscală. Fostul ministru german de externe, Joschka Fischer, a pledat pentru o Europă cu două viteze, care ar împărţi UE într-o avangardă (grupul euro) şi o ariergardă (restul statelor membre ale UE). Ironia acestui aranjament este că ar duce la un fel de “federalism fără federalişti”, deoarece majoritatea instituţiilor proeuropene, precum Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiţie şi numeroase state membre proeuropene, ca Polonia, ar rămîne în afara noului nucleu al euro.

Fiecare din aceste modalităţi de acţiune are avantaje şi inconveniente, dar ele au un lucru în comun: niciuna nu va face să dispară prăpastia dintre Europa şi cetăţenii ei. Pentru ca Europa să redevină credibilă, trebuie abordate direct problemele despre care vorbesc populiştii, adică să se vadă cum trebuie acţionat pentru ca piaţa unică să funcţioneze la fel şi pentru cetăţenii de rînd, nu numai pentru bancheri, insistînd pe creştere economică şi protecţie socială, sau să se rezolve problema legată de teama de imigraţie, asigurînd o repartizare echitabilă a costurilor generate de sosirea de refugiaţi.

În realitate, fiecare din cele trei posibilităţi pe care le-am menţionat ar putea duce la dezastru. În cazul primului scenariu, liderii zonei euro ar putea fi incapabili să depăşească criza, ceea ce ar duce la prăbuşirea dramatică a euro. Al doilea pericol ar fi că încheierea unui acord privind o schimbare curajoasă a tratatelor europene ar putea fi un eşec, ceea ce ar declanşa dezintegrarea UE. A treia eventualitate este cea mai periculoasă – spectrul deghizat al dezintegrării. Este la fel de posibil ca liderii din zona euro să reuşească să se coalizeze şi să salveze euro printr-o integrare totală, dar să distrugă astfel UE, deoarece, construind un astfel de nucleu dur şi integrat, riscă să spulbere piaţa unică.