Colaj teatral pe tema apei

Ce se mai joacă la Reactor? La ce aspecte ale actualității mai „reacționează” actorii trupei, angajați trup și suflet în scanarea ondulațiilor prezentului? Se știe deja, preocupările trupei „reactive” la problemele și neliniștile generației douămiiste sunt focusate de mult timp pe relieful extrem de accidentat al cotidianului. Spectacolele montate aici se hrănesc din plin cu trăirile, sentimentele, depresiile, angoasele, surmenajul psihic, experiențele „omului recent”, traduse în limbaj puternic personalizat. Printre ele, iată, și eseul de sunet și lumină Sub apă, fluctuantă eșalonare de motive „acvatice”, înscenate în coordonare implicită, cu premiera în noiembrie trecut.

Fără costum de scafandru sau de scufundător, spectatorul coboară în apele misterioase ale cunoașterii de sine, împreună cu cei cinci interpreți, trecuți prin sugestii / schițe de personaje interschimbabile: femei gravide, fiică și mamă, profesoară și elevi etc. În centrul acestor fluctuații arhetipale se află Oana Mardare, femeia care nu știe să facă pluta pe apă și învață anevoios să înoate prin apele salmastre ale vieții, cutremurată de spaime și neliniști. Autoarea scenariului original, Ioana Toloargă, rezumă semnificativ, decriptând subiectul: „este vorba despre viața în care te arunci fără să știi să înoți.”

O vagă linie cronologică se insinuează în aranjarea scenelor ca repere majore ale existenței: naștere, maturitate, moarte. În toate, semnificația simbolurilor apei devine liant metafizic, uneori fizic, extras din sintagme comune: „mi s-a rupt apa”, „apa vie”, „apa primordială”, „a pluti în ape tulburi”, „apă de ploaie”, „apa neagră”, „apa morților”. Sunt conotații extrapolate vizual prin mișcarea continuă, neîntreruptă a interpreților, vorba aia: „nu stau ca apa”. Ei se rostogolesc, iau poziții nefirești, se agită, vibrează straniu ca prototipuri ale disperării. Mesajul transmis e sinistru. Căzuți, încolăciți în baghete de burete pentru cei ce învață să înoate, înveliți în folii ce sugerează apa, apa eternă, ei par ipostazieri ale surmenajului fizic sau psihic, la care sunt supuși indivizii din zilele noastre, mai ales că la un moment dat avem un „Tatăl nostru” adaptat celor osândiți la neodihnă. Se pune semnul egalității între spaima resimțită atunci când ești în apă adâncă și spaima atunci când simți că valurile vieții te acoperă. Semnele care agresează fragilitatea spirituliui uman sunt reprezentate prin obiecte răsturnate de la rostul lor firesc, precum scaunele răsturnate, masa răsturnată și ea, o găleată suspendată, o copaie de plastic cu rol de piscină fără apă, o scară, suluri de plastic, ursuleți de pluș relicve ale copilăriei pierdute, luminițe și lanterne manevrate bizar, obiecte ce „colorează” un mediu inospitalier, aranjamente dibaci răspândite pe scenă de Mihai Păcurar spre a sugera dezordinea. Olivia Grecea aplică o regie curajoasă și spectaculoasă textului ce poate părea monoton fără strălucirea pusă în valoare de interpreți prin ieșirea din culoarul banal al unui realism plat, oarecare. Desigur, la acest salt în „suprareal” spectacular contribuie din plin mișcarea scenică dirijată de Ferenc Sinkó și muzica electronică selectată de Alexandru Condurat.

Autoarea scenariului creează un text poetic agrementat cu „ecourile Sudului și ale Caloianului” (după propria ei măsturisire), desigur, atunci când nu alunecă în poncife scabroase și insistă oarecum natural, firesc asupra analizei substanțelor umorale ale corpului omenesc, eufemistic vorbind. Sub deviza Naturalia non sunt turpia sunt înghițite și aceste derapaje de la un discurs decent, deși, între noi fie vorba, nu era necesar să fie folosite. Vulgaritățile, scatologicul sunt „descoperirile” noilor generații de artiști! Te pui cu „arta” nouă, ești urgent considerat expirat. Nu e cazul să dezvolt, căci nici aceste „perle” nevinovate în fond nu sunt folosite în exces. Totuși… Să spunem că ele se compensează cu trimiterile la folclorul nostru sănătos, mereu izvor de inspirație, din care se citează cu folos pentru invocarea ploii: „Caloiene-ene/ Du-te-n cer și cere/ Să deschidă porțile/ Să sloboadă ploile” sau în descântecele murmurate pentru legământul iubirii „să lege apa ce dezleagă omul”.

Siguranța în rostirea replicilor, nuanțările extinse în gravitatea conținuturilor dramatice, expresivitatea corpului fac din Oana Mardare protagonista cu cele mai valoroase contribuții la reușita spectacolului. Fiică depresivă în discuțiile cu mama ei despre vânzarea apartamentului, după moartea tatălui, sirenă închipuită, profesoară batjocorită de elevi, făptură de basm încoronată Zână a apelor, virtuală înecată, dar redescoperind prin aerobic sursele de revigorare, Oana Mardare acoperă o gamă variată de virtualități scenice, debordând de vitalitate și energie. Poate singura scenă statică, jucată cu masa răsturnată, sugerând o deviere cu accente tragice, o ruptură, este dialogul semnalat deja dintre fiică și mamă, în care Alina Mișoc dă dimensiunea compasiunii pentru problemele fiicei. Andrada Balea se integrează în jocul de lumini și umbre al încifrării mesajului într-o feerie recuperativă. Sadoveanu și Vitoria Lipan din scena didactică, sunt recuperați ca repere pozitive împreună cu onorabilitatea profesoarei virtual dispărută. Cristian Har și Tavi Voina înviorează atmosfera prin neaoșismele îndrugate de doi ciobani care vorbesc despre femeia căzută în fântână. Firele narațiunii, destul de vag conturate la început prind cheag lămuritor spre final, dar precizia faptelor rămâne tot ipotetică, menținută în ambiguitate.

Protagonista, „femeia care învață pluta”, dă la un moment dat motivația docilității ei: „apa ia forma vasului în care este pusă”. În condițiile impuse de tema apei, spectacolul Sub apă de la Reactor ia forma unui proiect ambițios, pe alocuri lăbărțat, dar unitar ca expresie, susținut pe linia de plutire a interesului pentru teatrul catalogat „de tineri și pentru tineri”, asamblat din mici fragmente de real banal, ambalate în sclipici vag poematic.

Adrian ȚION

Foto Roland Váczi