Codul – ca un peşte… fiscal

RADU VIDA

Cei mai mulţi nu avem nici o treabă cu Codul Fiscal. Mai marii politichiei: nici Ponta sau Blaga, nici, Gorghiu, nici Iohannis habar n-au despre ce-i vorba. Documentul în cauză a fost citit (în chineză sau în păsărească) şi votat în proporţie de 99% de către toată gaşca cea vestită a Parlamentului. Dar a fost aghesmuit de economişti de seamă. De BNR, MF, oameni de afaceri, experţi. Cu orientări diverse. Şi culori de curcubeu. (Dacă înţelegeţi ce vreau să spun).

Cum nici eu nu mă pricep într-ale… contabilităţii superioare, spun doar atît: dacă o vor pune în aplicare liberalii, va fi foarte bine; dacă o trece în… realitate social-democraţii, vede lumea… roşu în faţa ochilor. Drept pentru care, virăm spre adevăratul subiect al editorialului de astăzi: cultura. Problemă grea, cu toate că pare mai uşor de vorbit despre aşa ceva, decît de cifrele care ascund în spatele lor tot felul de matrapazlîcuri.

Nu am nici un fel de consideraţie pentru actorul/parlamentar şi euro Mircea Diaconu. A jucat prost şi pe scenă şi în viaţă. Părerea mea! Dar a adus în discuţie faptul că UE, cică, ar pune tot mai mult accent pe cultură. Ca instrument de unificare, zice. A vorbit marele actor la o adunare, unde… adunătura a abordat subiectul „Dezvoltării rutelor culturale europene în România”. Şi, a zis actorul-capricorn, că mai marii europeni iau în considerare cultura, mai ales pe fondul creşterii manifestărilor antieuropene.

Să analizăm!
Trebuie. Pentru că vorbele de politicieni sînt, de obicei, vorbe goale. Spun multe, cînd, de fapt, nu spun nimic. Nu recurgem la nenumăratele definiţii ale culturii. Cu toate că au fost gîndite (definiţiile, desigur) de oameni mai deştepţi decît noi, rigorile impuse de enunţurile de acest gen nu cadrează cu ceea ce vrem noi să demonstrăm. Dar, să recunoaştem, frumuseţea culturală a unei lumii constă tocmai în diversitatea ei. Culturile, aşadar, dialoghează prin intermediul civilizaţiei. Iar UE nu face altceva decît să uniformizeze totul. Am învăţat, însă, că civilizaţia nu omoară identitatea culturală. În Europa, oraşele, vestimentaţie, spectacolele ş.a.m.d., toate sînt pe un calapod. Ca să nu mai vorbim de învăţămînt. Nu noi am inventat (doar am tot maimuţărit) studiile ebraice, americane şi europene, jurnalistica, moaşe cu „facultate” şi preoţi cu tichie de dr. doc. univ. Materii multe. Dar, de fapt, se învaţă tot mai puţin, iar sub paravanul „specializării” precoce, totul devine derizoriu, lumea nu mai ştie unde-i Singapore şi care este capitala Noii Zeelande. La ce ne ajută? La adîncirea circumvoluţiunilor, cu siguranţă. Pentru că, aşa cum nu pot lipsi din educaţie noţiuni ale matematicii sau fizicii, tot aşa nu putem fi lipsiţi de minime cunoştinţe de muzică sau desen. Iar cultura asta… subcuturală a devenit ca un peşte (din codul nostru fiscal!), care oferă frumuseţi de prostituate la pachet, iar cînd ajungi în cameră, îţi dai seama că te-ai umplut de blenoragie. Şi-i prea tîrziu să dregi… gonococul.

Cultura nu se vinde. Şi nu se cumpără. Ea există. Şi evoluează în funcţie de mersul înainte al societăţii. Sigur că se poate trage cu ochiul în curtea vecinului. În patria diversităţii. Dar, dacă englezul a inventat water closed, nu-i nevoie să facem acolo şi unde o comitea Ludovic al XIV-lea, nu? Avem nevoie de cultură. Toţi.Toate popoarele Europei. Dar adevăratul instrument de unificare al continentului ar sta, după părerea noastră, în economie. Cultura economică a fost distrusă în ţările aşa-zis emergente. Şi asta nu vor vesticii s-o reînvie. La noi. A! Poate să ţopăim ca ei (nu precum căluşarii noştri), să ne îndoctrinăm cu cultura fricii, a ordinii impuse. Codul cultural în deplină ascultare. Nu schimbăm noi preşedinţi cînd vrem, nu alegem pe cine vrem, după cum nici nu facem ce vrem. Dar cultura obedienţei nu-i bună la nimic. Se-mpute ca peştele. De la coadă, în cazul nostru. Şi, pînă ajunge la cap, suferă popoarele de nemulţumiri, revolte, revoluţii, războaie…