Coborînd în înserare, acasă…

 Există, cetitoriule, există o zi anume pe an, cînd muntele uitat al Kogaion-ului dac se întoarce în fiecare dintre noi. Încet, cu pasul domol şi cuşma într-o parte. Cu măreţie de tarabostes ce ştie că nu are nevoie de remarcă aparte, piscurile se unesc într-o dulce armonie. Şi-i pace! Şi inima bate un pic mai tare.

E semn că fiecare dintre noi a ajuns acasă.

E drept că tihna nopţii s-a îmbrăcat în strălucire cînd s-a anunţat Veste Mare. Şi s-a născut la cele praznice împărăteşti Iisus Hristos. Dar tot atît de drept trebuie să fie şi faptul că eternul Moş şi-a luat Crăciunul în sanie şi a răspîndit bucurii. Nenumărate.

Cum o fi fost? Nimenea nu ştie. Dar a fost, cu siguranţă, faptă prepuită spre bucuria noroadelor. Zile de neuitat, iată! Peste veac. Aşa se face că, în fapt de seară, la Lumina cea Mare vine şi Moş Crăciun. Şi bucură noaptea şi ziua următoare, şi toate zilele ce va să vină de peste anul înnoit. Lumina divină aprinde candelă în fiece bordei, iar Moşul lu’ Crăciun aduce dar sfînt pentru Vlădică tînără. Acasă. Şi roţile lumii se repornesc şi, aşa, în veac, axul lumii se întovărăşeşte cu mişcarea infinită. O fi secretul nemuririi noastre? Poate. Dar pentru asta fiecare dintre noi trebuie să aibă o casă. O casă a sufletului, zic eu, cu toate că nu par să fiu pe lungimile de undă ale unui mare înţelept al lumii care, la ceas de mare taină, s-a întrebat:

Ce-i aia casă? Acasă! Un acoperiş care să te apere de ploaie? Patru pereţi care să ţină vîntul afară? Nişte podele care să te ferească de frig?… Da, şi-a răspuns înţeleptul. Dar „acasă”-i o casă. Fie şi a sufletului. În care auzi rîsete de copii, cîntecul mamei, acolo unde simţi puterea părintelui, toate acestea la un loc şi căldura inimilor iubitoare, pline de bunătatea rubedeniilor.

Casa e prima şcoală pentru pruncul care vrea să ştie ce-i binele; e locul unde poţi să te întorci pentru alinare, atunci cînd eşti rănit sau bolnav; e magia unde bucuria, cîtă e, se împarte pentru fiecare, în mod egal, iar tristeţile se alungă, uite aşa, de la sine; e acolo, unde părinţii sînt respectaţi şi iubiţi, iar copiii doriţi din adîncul inimii. Casa, zice, e acolo unde mîncarea, cît de sărăcăcioasă, e de ajuns de bună chiar şi pentru regi (pentru că e cîştigată cinstit, cu muncă destoinică); unde banii nu sînt atît de importanţi, ci dragostea şi bunătatea; unde chiar şi o ceaşcă de ceai clipoceşte a fericire…

Frumoase vorbe!

Dar înserarea cea magică vine, cu pasu-i subţire alunecă spre tăcerea zăpezilor semeţite peste lume. E ceasul cînd dezmăţul simţurilor bate gong adînc, grav. Din senin, se iscă mărgea de horincă pentru cele poveşti. Cetină pe colinzi venite de pe muntele sfînt al Kogaion-ului; vin şi scorţişoară lîngă foc înteţit, numai bun de încălzit suflete răzleţite. Şi cîntări. Dintre cele mai alese. Care să mîngîie şi să aline. Apoi, farmecul insolit şi mereu captivant al împletiturii de cozonac. Şi aţîţ de sarmale cu chişcă.

Şi cine are, să ivească gînd de bunătate şi pentru cel nevoiaş. O mînă de ajutor pentru cel în necaz unge balamalele ruginite ale lumii. Să putem merge, cu toţii, spre Lumină. Înaintînd spre casa mult visată, urcăm, fiecare, cele din urmă trepte ale sufletului său. Una cîte una.

Crăciun fericit!

RADU VIDA