Cîţi vor ţine minte pînă la vot?!

Ilie CĂLIAN

În sfîrşit, Boc s-a hotărît să facă un  gest public care să ofere o iluzie cît de cît acceptabilă, după palavrele despre reluarea dialogului cu societatea civilă, sindicatele, patronatele şi partidele politice, recunoscînd, astfel, că tocmai el şi partidul său sînt vinovaţi pentru întreruperea dialogului. De fapt, lucrurile stau “niţel” altfel: pur şi simplu, Băsescu, după ce a stîrnit criza aceasta reală (ale cărei costuri, inclusiv cele concrete, ale intervenţiei jandarmeriei şi reparaţiilor din Bucureşti, ar trebui să le suporte din propriul buzunar, nu să le plătească cetăţenii, prin buget), după ce a constatat că nu are posibilitatea de a drege busuiocul, Băsescu i-a pasat lui Boc acest cartof fierbinte.

Anume: deşi legea sănătăţii îi aparţine lui Băsescu (care, în calitatea sa de preşedinte, nici nu are drept de iniţiativă legislativă), să şi-o asume PDL, inclusiv retragerea ei din dezbatere; PDL şi Boc să reia “dialogul” cu societatea – deşi, pînă acum, campionul dialogului cu partidele, sindicatele, patronatul, justiţia, societatea civilă, Biserica şi chiar Istoria era numai Băsescu; să dreagă ce se poate, inclusiv rechemarea lui Raed Arafat la Ministerul Sănătăţii, de unde l-a alungat nu Boc, ci Băsescu. Pe scurt: Boc este ţapul ispăşitor al lui Băsescu, omul în capul căruia se sparg toate oalele. Evident, nu mi-e milă de Boc: şi-a dorit-o singur şi a refuzat să-şi dea demisia atunci cînd s-ar fi putut retrage. Nu m-aş mira ca, pînă la urmă, Boc să ajungă asemenea lui Moţoc, sacrificat de vodă Lăpuşneanu…

Pînă aici, nimic nou: inclusiv exemplul la care m-am referit este ilustrativ pentru modul în care conducătorii despotici îşi sacrifică slugile. Întrebarea e alta: odată reinstalat Raed Arafat pe postul său, cetăţenii României vor şterge cu buretele din memoria colectivă a societăţii această săptămînă de proteste?! A fost o săptămînă în care Băsescu şi acoliţii lor nu ştiau ce să facă. Pe de o parte, Băsescu persista în a considera că el nu are de ce să se îngrijoreze şi să-şi pregătească demisia, de vreme ce nu se ajunsese să iasă în stradă cinci milioane de oameni care să-l conteste. Avea în vedere două variante: ori creşterea nivelului de violenţă pînă acolo încît să-i permită să declare (conform art. 93 din Constituţie) “starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale”, ori să lase aceste mişcări să obosească.

În orice caz, ceva tot s-a realizat: aşa-zisele violenţe, cu stricăciunile şi răniţii de rigoare, au legitimat în conştiinţa publică dreptul jandarmeriei şi poliţiei de a abuza de lege pentru a stăvili sau preveni violenţa. (S-a făcut mult caz de păstrarea carosabilului liber, evitîndu-se răspunsul la o întrebare simplă: ce s-ar fi întîmplat dacă, profitînd de carosabilul liber, un grup de provocatori ar fi aruncat din maşini petarde, sticle incendiare etc. în protestatari şi jandarmi?)

Reinstalarea lui Raed Arafat şi conceperea unei noi legi a sănătăţii va face, oare, să fie uitate toate reproşurile adresate lui Băsescu, Boc şi celorlalţi coguvernanţi?! Oamenii vor uita, oare, că au cerut demisia lui Băsescu, demisia Guvernului Boc, alegeri anticipate şi un nou program de dezvoltare economică a României?! Nu cred. În orice caz, este posibil ca, pentru cei mai mulţi cetăţeni, acestea să rămînă probleme care să-i preocupe pînă la vot? Asta, pentru că, deocamdată, nu există semne că Băsescu ar face o cît de minoră concesie politică: la ultima discuţie a conducerii PDL, demisia Guvernului Boc a fost considerată o “ipoteză” care nici nu a meritat să fie discutată. Băsescu mizează pe incapacitatea electoratului român de a-şi contabiliza toate necazurile, de a le ordona în funcţie de priorităţi, de a gîndi asupra unor soluţii realiste şi de a alege în funcţie de acestea, nu de sorcoveli şi promisiuni fantasmagorice.