Cîteva consideraţii în relaţie cu SALONUL ANUAL DE ARTĂ

Recent, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca s-a deschis o nouă ediţie a Salonului anual de artă. Într-un amplu spaţiu extins în ambele galerii de la parterul fastuosului palat baroc au fost etalate sute de lucrări de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă, foto, artă digitală, în măsură să releve o proaspătă şi bogată zestre creativă desăvîrşită în atelierele celor 400 de membri ai celei mai reprezentative filiale a Uniunii Artiştilor Plastici din România, după aceea din capitala ţării. Dincolo de împrejurări mai mult sau mai puţin favorabile manifestării creatoare, dintotdeauna plasticienii, asemenea scriitorilor sau muzicienilor, au simţit un puternic imbold către confesiune, adresînd lumii expresia încrederii în şansa perfectării fiinţei umane prin stimuli de ordin cultural. Prin modalităţi de configurare diversă, în funcţie de capacitatea de metamorfozare în operă durabilă a viguroase resurse vocaţionale, s-au concretizat ingenioase soluţii formale menite să promoveze un dialog fertil cu sensibilitatea receptoare.

Au fost şi rămîn mereu actuale frecvenţa şi eficienţa audienţei, adică modul în care contemporaneitatea vine în întîmpinarea generoaselor şi permanentelor ofrande de ordin spiritual. Asociate prin vremi, operele semnificative creează un patrimoniu de valori inestimabile care merită ocrotit şi promovat prin intermediul unor revelatoare colecţii muzeale. Şi-atunci, cum să nu ne întristăm, rememorînd că din 1981 cercurile oficializate la nivel judeţean, iar din 1990 în plan naţional, n-au mai achiziţionat lucrări din saloanele anuale. Era adînc marcat de rostul major al conştiinţei receptoare şi marele Caragiale care s-a păstrat într-o stimulativă relaţie cu ‘’adrisantul’’, ale cărui aşteptări şi idealuri trebuiau împlinite.

Aceasta nu înseamnă că artistul trebuie să devină concesiv, renunţînd la criteriile dezideratului estetic. Creatorul autentic a fost şi rămîne în continuare sincer cu sine, definitivîndu-şi o formulare stilistică capabilă să valorizeze impulsurile, gîndurile, trăirile, adresîndu-se nu doar actualităţii, ci vizînd un prag mult mai înalt al unei posibile ancorări în eternitate.

În ceea ce mă priveşte mă număr printre fericiţii martori ai sintezelor plastice anuale derulate la Cluj pe parcursul ultimei jumătăţi de veac. Acest amănunt îmi oferă posibilitatea de a lansa cîteva consideraţii comparative care vin să consemneze accentuata diferenţiere de limbaj, de atmosferă, semn că actualul timbru al confesiunii prin culoare, linie, volum şi formă înregistrează un distinct stadiu evolutiv. Neîndoielnic, arta devine o expresie directă, indispensabilă, a vremii în care se plămădeşte şi drept urmare, dacă în ipostazele din anii *60 – *80 amprenta relaţiei cu trecutul moştenirii culturale era mai pronunţat, în ultimele decenii, epoca pregnantei postmodernităţi, accentul cade pe metaforă şi simbol, pe tonusul aluziv şi ironic, apărînd componente noi de limbaj care ţin de ambiental, de minimal art, de instalaţie şi finalitate computerizată, artă digitală. Dacă mai demult prioritate în anuale o aveau lucrările generaţiilor vîrstnice, acum aportul mai tinerilor este tranşant şi benefic.

Respectul faţă de adevăr ne încurajează să afirmăm că la Cluj s-a manifestat şi se manifestă în continuare un respect suveran pentru rigorile disciplinei formale, fiind evitate astfel programatic concesiile făcute gestului facil, improvizat, pur anecdotic. E drept că arta înregistrează şi aspecte experimentale, de necesară împrospătare a viziunii, dar noutatea reală, rezistentă în timp, aparţine doar spiritelor cu vocaţie vizionară. Nu trebuie uitat că, nu la puţini, voinţa de adaptare la actualitate a însemnat şi ancorare într-un comod epigonism.

Dată fiind şansa unei instruiri academice la Cluj, după o prealabilă stare de perfectare a disponibilităţilor prin liceul de artă, în intimitatea procesului creativ a dominat tendinţa travaliului laborios şi pasionat, cu respectul cuvenit dat anterioarelor cîştiguri ale civilizaţiei. În mentalitatea numeroşilor şi prestigioşilor dascăli care au predat şi predau în învăţămîntul liceal şi universitar de specialitate, privirea spre trecut a însemnat asimilare, decantare de splendoare şi puritate, iar transpunerea personală a înregistrat un remarcabil aport de fantezie, de virtuozitate profesională, de substanţă şi rezonanţă subtil spiritualizată.

Aruncînd o privire cuprinzătoare asupra ansamblului expoziţional, impresia primă şi definitorie este de tonică bucurie. Deloc festivistă, o asemenea constatare se justifică prin admirabila abilitate şi ştiinţă a configurărilor, fiecare artist pe filiera unor stiluri demult şi solid personalizate, lăsînd mărturie timpului obiectiv însemne de originalitate şi valoare. Ne bucură că n-au fost neglijate aspecte ale tensiunilor umane, fulguraţiile de lirism, prospeţime şi candoare extrase din datele universalului natural, trepidaţiile tulburătoare ale profunzimilor lăuntrice, dar mai ales cîmpul infinitezimal de stări, ipostaze, gînduri, plămădite din scînteierile unor fecunde resurse imaginative care ne ancorează în contemplaţie, fast şi mister.

Prin asemenea concludente manifestări de creativitate viabilă, ne afirmăm viguros apartenenţa la un meritat şi distinct statut european şi universal.

Prof. univ. dr. Negoiţă LĂPTOIU