Cît cîştigăm?

ILIE CĂLIAN

Departe de a se stinge, dezbaterile despre oportunitatea exploatării rezervelor subsolului României se extind – de la proteste mai mult sau mai puţin “spontane” în legătură cu Roşia Montană şi gazele de şist, la analiza situaţiei mai complicate în care ne aflăm, la încercarea de a înţelege în ce măsură cei de azi au anumite obligaţii faţă de cei de mîine – şi cum se pot îndeplini concret, nu cu fraze bombastice – şi în ce măsură complexitatea “globalizării” ne atinge şi pe noi.

Mi se pare că a devenit tot mai evident că ideea de a “lăsa generaţiilor viitoare” toată “bogăţia” ţării este o naivitate. E destul de simplu: dacă generaţiei actuale de români apţi de reproducere nu li se oferă şansa de a munci şi a trăi în limite de civilizaţie acceptabile, aceasta fie va pleca în străinătate, fie nu va procrea. Aşa că nu vom mai avea “generaţii viitoare”! Iar celor bătrîni nu va fi cine să le asigure pensiile. Nu mai vorbesc despre faptul că legea fundamentală a unei economii, indiferent de sistemul ideologico-politic, este de a se dezvolta şi nu de a se sinucide.

Am aflat că a fost demis directorul Institutului Geologic Român, pe motiv că ar avea relaţii “interesate” cu o firmă concurentă celei care vrea să exploateze Roşia Montană – şi aşa s-ar explica şi poziţia oficială şi publică a acestuia împotriva proiectului. S-ar putea să fie aşa – şi nu ar fi de mirare să existe persoane de acest tip. Doar cine nu are habar şi nu îşi poate imagina “peisajul” luptei dintre marii giganţi ai economiei mondiale (în acest caz, cele vreo patru-cinci care domină exploatarea aurului) nu poate înţelege că proiectul Roşia Montană nu este o micuţă afacere locală, ci că a stîrnit invidia şi sabotarea ei de către concurenţi. Asta, cu atît mai mult cu cît atunci cînd au început “contactele” cu statul român – prin 1996-1997, cînd guverna CDR – nu s-a organizat o mare licitaţie internaţională, ci contractele au fost aprobate discret de ministrul economiei Radu Berceanu (PD), ministrul Justiţiei Valeriu Stoica (PNL) şi, apoi, de Traian Băsecu. Îmi este greu să nu mă întreb dacă nu cumva marile sume din campania electorală pentru “revoluţia portocalie” din 2004 (cu care s-au lăudat pe faţă felurite “organisme” din SUA şi UE) nu au vreo legătură cu anumite angajamente şi contracte puse la cale pe ascuns şi pe care acum trebuie să le “onorăm”.

Că nici în chestiunea gazelor de şist nu prea avem mult loc de-ntors. În 2011, minunatul nostru preşedinte Traian Băsescu a semnat, împreună cu Barack Obama, o “Declaraţie comună cu privire la parteneriatul strategic pentru secolul XXI dintre Statele Unite ale Americii şi România”. Iar în această declaraţie, despre securitatea energetică a României şi despre sursele alternative de energie s-au menţionat expres, într-o paranteză, doar “gazele de şist”. N-aş băga mîna-n foc că dragostea excesivă faţă de Băsescu, manifestată de către Ambasada SUA, şi nu numai, n-ar avea vreo legătură cu acest parteneriat strategic, cu ce scrie-n el negru pe alb şi ce se va fi discutat fără a fi consemnat în text.

Desigur adevărul e adevăr, indiferent cine-l spune, iar ideea reluării mineritului – în general, a exploatării subsolului -, cu tot ce înseamnă pe verticală şi pe orizontală, este o idee bună, indiferent că o susţine Băsescu sau altcineva. Însă diavolul se ascunde în detalii, în conţinutul scris şi nescris al acelor angajamente. Mai exact: cît cîştigăm? În bani! Bine-bine, veţi întreba – dar ecologia, sănătatea, patrimoniul?! Ei bine, şi acestea costă bani şi se pot evalua în bani. De exemplu, cît costă prevenţia şi gestionarea riscurilor de mediu şi de sănătate? Cît costă învăţămîntul? Cît costă cultura şi arta? Cît costă cercetarea ştiinţifică? Cît costă asigurarea unui nivel de trai omenos pentru fiecare cetăţean al ţării? Dacă avem bani, se rezolvă şi aceasta, chiar şi mult discutatele, în unele medii, probleme de patrimoniu. (Cînd au făcut, pe Nil, marele baraj de la Assuan, egiptenii au mutat o serie de monumente. A diminuat, asta, aportul turismului la PIB-ul Egiptului?! Chiar în Bucureşti există clădiri civile şi bisericuţe “translatate” cu cîţiva zeci de metri. Iar pe vremuri, ţăranii ardeleni foloseau aşa-numitele biserici călătoare – dezasamblate, mutate şi reasamblate în altă parte). Repet: problema fundamentală este cît cîştigăm. În privinţa contractelor şi proiectelor – asta e treaba specialiştilor: să le “bibilească”, cu unul sau mai mulţi investitori, pînă cînd se ajunge la rezultatul dorit de noi.