Cîntăreşte-l pe Hannibal*

Sigur, grandoarea omenească şi vanitatea n-au egal. Ca şi deşertăciunea gloriei. Ele sînt incomensurabile, omniprezente şi, ai crede, omnipotente. Dar, vai, nu-i aşa!

Vanitatea asta ne pune pe jar, pe foc, pe văpaie – pălălaie, nu-i pasă că ne putem arde şi chiar ne ardem. Ne leagănă frumos, ne leagănă bine şi ori ne adoarme, ori ne azvîrle pe jos, ori amîndouă la un loc. Ne mîngîie pe ambiţii, ne gîdilă pe orgolii, ne zîmbeşte pe sub cozoroc şi, cînd nici nu prinzi de veste, te-a hipnotizat şi faci doar ce-ţi spune, e groaznic!

Vanitatea asta, deşi-i o caricatură a voinţei, te ştie mobiliza şi arunca în luptă, ce tot spun, în tot felul de lupte care de care mai scîrboase, mai oneroase, mai fără rost, căci un drum greşit tot n-ajunge bine, oricît pare de bun şi poate chiar este, dar nu-i drumul tău. Ambiţiile puse-n joc sînt mari, foarte mari, uriaşe, te copleşesc, te ostenesc, te obosesc, te epuizează, te termină – şi-i vezi la patruzeci-cincizeci de ani cu fire rare şi cărunte, cu ochi goi şi sticloşi, înrămaţi în halouri de cearcăne şi viaţa a trecut în zbor cît ai zice „stres” şi „nu merită!”.

Vanitatea asta e o mare pişicheră, nu degeaba a demascat-o Paul Valéry, căci vinde secretele pe tămîie, şi încă ce tămîie! Setea de glorie e mare, prea mare, şi se întîmplă ca atunci cînd bate Sirocco: cu cît bei mai mult, cu atît ţi-e mai sete, vai lor!

Vanitatea asta e un sentiment ridicol, dar cine e-n stare să se vadă corect? Unii nu cred nici măcar oglinda veneţiană, ci o preferă pe cea mincinoasă, alţii direct peria şi osanaua, oda şi „recomandarea” numită pe româneşte tot şpagă, doar că are contravaloarea cîntărită la centimă, în laude, complimente, adulaţie şi, la nevoie, adică la interes mare, şters la… .

Vanitatea asta e, bineînţeles, orgoliul celorlalţi, şi nici nu ne trece prin cap că ne bîntuie pe noi. Tot ceea ce ne contrariază e doar prezenţa ei la celălalt, de aceea o dezaprobăm, o criticăm, o hulim şi o urîm crunt, chiar şi atunci cînd vanitatea noastră e mai mare ca a oricui.

Vanitatea asta este ca o eczemă, te scarpini şi nu trece, în schimb e molipsitoare, căci tinerii asta văd, asta fac, exemplul e şcoala cea mai rapidă şi mai bună. Atîta doar că, de obicei, exemplul e rău. Dar, cine-şi mai aduce aminte de Seneca, cel care ne sfătuia foarte serios să ne purtăm cu oamenii ca şi cînd ne-ar vedea zeii.

Vanitatea este o coardă de jos a sufletului omenesc pe care poţi cînta numai dacă eşti ageamiu. Dar bine, vanitoşi sînt de obicei oamenii inteligenţi, chiar talentaţi, chiar creativi! – s-ar putea mira unii. Ei şi, tot ageamii sînt, pentru că satisfacţiile imbecile nu pot avea alt nume, şi-atunci valoarea omului scade brusc.

… Dar, de ce vorbim de vanităţi noi, ăştia săraci, necăjiţi şi-mpovăraţi cu totul? Tocmai de aceea. Fiindcă vanităţile astea au „darul” de a se sparge fix în capul celor ca noi. Şi pînă ajungem la Judecata de Apoi, ne mănîncă sfinţii.

N.B: Un prieten zice că mai nou îmi lipseşte intarsia optimistă. Ba e! Cum unde? În umor, adică aşa cum face, de veacuri, poporul. E tonic, stenic. Parol!

Stela-Maria IVANEŞ

  Juvenal. „Cîntăreşte-l pe Hannibal. Cîte livre de cenuşă vei găsi în acest mare căpitan?”.