Cine are dreptate?

 RADU VIDA

Trebuie să ne uităm şi la cămaşă, îmi spunea un interlocutor, cu toate că, preciza, maieul este mai aproape de corp. Cămaşa, în viziunea lui era Europa, iar maieul – România. Ei bine, cum nu-mi place să port discuţii la „colţ de stradă”, considerînd că lansarea ideilor are impact atît la marile televiziuni, cît şi pe tabla unei mese jegoase dintr-o sordidă crîşmă, încerc să pun ordine în ceea ce, astăzi, discută mai multă lume. Lumea, continentul şi ţărişoara!

Dacă-i criză, să ne aliniem. Să ne vîrîm capul în pămînt, să strîngem cureaua, să şomăm, să flămînzim…! Aşa arată, în traducere liberă, politicile mai marilor… politicieni, care nu contenesc să ne spună (nouă şi altora) că va fi bine! Asta, după ce va fi şi mai rău. Pe nimeni nu interesează, însă, ciclicitatea, spiralele şi mai toate drăcoveniile prin care trebuie să treacă, din cînd în cînd, istoria, societatea şi nivelul de trai al oamenilor. Cum e un pic mai bine, hop şi scăderile economice, locuri de muncă mai puţine, curbe de sacrificiu, linii paralele cu un trai decent ş.a. De fiecare dată, la scara istoriei moderne, bogătanii se îmbuibează şi mai tare, săracul îşi lipeşte burta de şira spinării şi, uite aşa, trec generaţii. Numai speranţa, ştiţi dumneavoastră, rezistă. Şi… oftează după vremurile apuse, tot atît de belicoase, năcăjite şi nefericite, ca prezentul.

Europa a ajuns (iarăşi!) în necaz. Unificată (aproape) de romani, a dat chix; chinuită de expansiunile napoleoniene, aproape că a falimentat; sub cizma unificatoare a nazismului era să piară; iar cu plaga roşie a comunismului – să sucombe. Ideologii! Fix pix, am putea spune. Dar, din păcate, nici uniunea economică nu pare să dea rezultate. Cînd vezi că unii s-au pus în capul mesei doar ca să înfulece mai bine, cerîndu-le celorlalţi să postească, pentru un viitor mai luminos, realizezi că păcăleala nu poate fi suportată la infinit, iar libertăţile şi dreptatea mai au de aşteptat pînă să fie pentru toată lumea.

Germania cere în continuare austeritate. Preşedintele Băncii centrale a criticat atitudinea Franţei pentru neîndeplinirea ţintelor de deficit şi amînarea cu doi ani a cerinţelor din acest domeniu. „Programele economice şi cheltuielile pe termen scurt, precum şi datoria mai mare pentru generaţiile viitoare nu creează locurile de muncă sustenabile de care este nevoie urgent”, spunea oficialul german. Pe de altă parte, politicienii francezi au dat liber la cheltuieli şi, cu toate acestea, locurile de muncă întîrzie să apară, sărăcia creşte, nivelul de trai scade. Germania plăteşte (în medie) ora de lucru cu 15,3 euro, pe cînd Franţa nu-şi permite mai mult decît 12,7 euro)ora de lucru. Numai preşedintele nost’ a ghicit că trebuie să intrăm în zona euro. Ţinta? 2017. Cică-i data optimă! Nici premierul nu se lasă şi propune 2019.

Cu toate măsurilii care este, clivajul dintre ce vor politicienii şi ce putem face noi este uriaş. Adică: noi, neabătut, mergem în jos. Creşterile economice prognozate (şi probabil îndeplinite) nu se văd pe nicăieri. Vin investitori din cele ţări şi n-au unde să-şi vîre banii, pentru că nu avem economie adevărată, nici bursă funcţională, nici perspective financiare cît de cît. Preşedintele glăsuieşte despre programe de convergenţă (?), iar noi nu avem standarde minime de nivel de trai (ora de lucru la noi este de 2,2 euro, iar în rebela Mare Britanie de 12,9 medie euro/oră). Stăm cît se poate de prost la calitatea mediului şi nu avem aproape nici un fel de capacitate de integrare în fluxurile internaţionale.

Zice că în Europa unită este exclus războiul. Dar cum se numesc disperările grecilor, spaimele ciprioţilor, degringolada spaniolilor, exodul portughezilor, cehilor, ungurilor, românilor, nesiguranţa italienilor, încrîncenarea britanicilor, obtuzitatea olandezilor …?

Şi mai ales, de ce atîta învălmăşeală de întrebări, făr’de răspunsuri?