Cine ar putea face reforma învăţămîntului?

Ilie CĂLIAN

Deschiderea anului universitar a fost precedat de un nou scandal în învăţămîntul superior, care poate fi sintetizat într-un cuvînt: şpaga. Detaliind pentru întregul fenomen, pe care îl cunoaştem bine de douăzeci de ani, este vorba despre cel mai profitabil “biznis” (sau “bişniţă”) din România: diplomele de absolvire, de masterat şi doctorat. Nu e vorba doar de mita directă, dată unui membru al corpului didactic, ci de sistemul însuşi, despre prima, cea mai răsunătoare şi mai “eficientă” privatizare la nivel naţional: dezlănţuirea lăcomiei “academice”, prin înfiinţarea a peste o sută de universităţi private şi de stat, a sute de facultăţi şi specializări, apariţia a mii de profesori, decani, şefi de catedră şi rectori. Asta – într-o ţară în care, şi astăzi, cea mai mare parte a populaţiei nu are nici măcar studii liceale.

Avem şi azi universităţi care ar fi suficiente Chinei. În fiecare an, oferta de studii superioare pentru anul întîi este mai mare decît numărul absolvenţilor de liceu. Nu contează că – nemaiavînd industrie, cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, nici mari ferme agricole şi zootehnice, specialiştii aceştia nu au locuri de muncă. Nici nu i-a interesat pe domnii “academici” – şi nici azi nu-i interesează nimic altceva decît ca părinţii tinerilor să toarne bani în buzunarele fără fund ale acestei noi “elite academice”.

Iar pentru ca sistemul să funcţioneze, trebuia ca liceele să împingă spre învăţămîntul superior cît mai mulţi tineri – indiferent de reala lor pregătire şi de reala lor capacitate de a deveni (sau nu) specialişti de nivel superior. De aceea s-a desfiinţat examenul de admitere în facultăţi: dacă acesta ar fi realizat trierea valorilor, s-ar fi înscris mai puţini la facultăţi. Totodată, o parte din “produsele” acestor universităţi trebuia să-şi găsească, măcar parţial, locuri de muncă. Unde? Acolo unde statul plăteşte închizînd ochii. În primul rînd în administraţie şi învăţămînt. De aceea s-au găsut modalităţi pentru creşterea necontrolată a birocraţiei. Dar, mai ales, şcoala preuniversitară era locul unde puteau fi împinşi o parte dintre absolvenţii acestor aşa-zise universităţi – mulţi dintre ei lipsiţi şi de chemare, şi de cultură generală, şi de cultura de specialitate – asemenea celor care le-au fost dascăli în acele universităţi.

Cu ocazia deschiderii anului universitar, d-na ministru Ecaterina Andronescu a declarat că, acum, există toate “pîrghiile necesare pentru ca fiecare universitate să nu intre în niciun fel de derapaje”. Anume: “evaluarea internă” şi “evaluarea externă”, din patru în patru ani, prin  ARACIS.  Vax – şi pentru una, şi pentru alta! Doamna ministru s-a lăudat că a fost singurul ministru al educaţiei care, în 2002 şi 2003, a desfiinţat “37 de aşa-zise universităţi”. Minunat! Însă problema e alta: ceea ce trebuie desfiinţat este actualul mod de a gîndi învăţămîntul superior şi apoi, “în jos”, învăţămîntul preuniversitar.

O asemenea “reformă” este, însă, foarte greu de realizat de către oameni care fac parte ei înşişi din sistem şi care, oricîtă bunăvoinţă ar avea, fie le este greu să vadă învăţămîntul în întregul său, ca subsistem economic şi social, fie nu pot rezista feluritelor presiuni venite nu doar din interiorul castei academice, dar şi dinafara ei, din spaţiul politic. Acel spaţiu politic care a beneficiat din plin de corupţia din învăţămîntul superior şi, dincolo de cazurile punctuale, de defectele sale “din naştere”. E plină ţara de politicieni semianalfabeţi, dar cu cîte trei-patru masterate şi două-trei doctorate, săltaţi, pe baza acestor “patalamale”, în guverne, în parlament, în înalte funcţii publice. Iar aceştia, la rîndul lor, îi sprijină pe cei care le-au acordat respectivele diplome. Şi, ca un făcut, tocmai aceştia – “tînăra generaţie”, “uninominală” – se bucură şi de o bună susţinere a electoratului – care, pe de altă parte, se plînge de calitatea învăţămîntului. Şi tot acesta, individual, plăteşte pentru diplome care nu vor servi cu nimic progeniturilor lor.

În consecinţă: cine are şi capacitatea şi interesul să înceapă o veritabilă reformă a învăţămîntului? Cineva care nu are nici o muscă pe căciulă! Cineva care nu profită individual de actuala situaţie – şi care şi înţelege despre ce este vorba. Cine ar fi?