Cînd nimeni nu învaţă din greşeli

Radu VIDA

Cred cu tărie că marile probleme ale  lumii de dintotdeauna sînt  politicienii. Întreaga istorie a omenirii este bîntuită de tot felul de tipi care, ajunşi la putere, emit şi pun în practică idei năstruşnice. Nu e momentul, nici locul pentru a rememora gafele celor care au ajuns să conducă destine, cu toate că fiecare dintre noi poate face un exerciţiu de memorie. Constatările, vă asigur, vor fi mai mult decît senzaţionale şi, dacă n-ar fi afectat milioane şi milioane de oameni, le-am putea declara chiar hazlii. Atunci, însă, cînd hotărîrile unor exaltaţi ne afectează direct, gluma devine proastă, iar consecinţele de-a dreptul dramatice.

Megastatele, spre exemplu.
Indiferent cum s-au realizat, paşnic sau prin rapt, înglobarea unor teritorii în altele n-a dus la nimic bun. Cotropitorii de altădată sau adepţii unificărilor paşnice, n-au făcut decît să pună capac peste mocnite nemulţumiri şi să întreţină dorinţa de eliberare. Exemplu cel mai simplu, din toate punctele de vedere este Belgia. Cu toate standardele ridicate, cu toată apropierea dintre cele „două tabere”, cu toate similitudinile istorice îndelungate şi convieţuire amalgamată, valonii şi flamanzii dau, din cînd în cînd, în clocot. Horum omnium fortissimi sînt Belgae, spunea marele Cezar. Şi cu toate acestea…

Nu numai mica Belgia a stat să se rupă. Marile imperii au cedat sub presiunea neamurilor. Vestul Europei şi-a unit – subliniez – paşnic potenţele economice. Şi n-a mers. Pentru a rezista, găselniţa a fost primirea şi a altor state: o mai flexibilă piaţă a forţei de muncă şi de desfacere pentru supraproducţia ţărilor dezvoltate… Şi, după cum se vede, doar o mică parte din cele gîndite de părinţii evropeni s-a realizat. Economiile celor slabi aproape că au cedat, mişcarea forţei de muncă dă mari bătăi de cap tuturor ţărilor din UE, a dispărut motivaţia muncii, s-au deteriorat relaţiile sociale, iar opoziţia sistemelor financiare a adus continentul în pragul colapsului. Şi, cu toate acestea, unii clamează constituirea Statelor Unite ale Europei. Nici megaconstrucţia Statelor Unite ale Americii nu reprezintă un model pentru nimeni. Cu toate condiţiile diferite de acum 300 de ani, cu toată dezvoltarea impetuoasă de după cea de a doua conflagraţie mondială, SUA rămîn entităţi cu legi, comportamente şi deziderate diferite.

În toată nebunia asta, cu toată evidenţa imposibilităţii coordonării eficiente a unor mamuţi ce n-au nimic în comun, vin alţii şi alţii care reiau ideea, o prezintă ca nouă şi-i proslăvesc beneficiile. Vladimir Putin, premierul Rusiei, a călcat pe urmele celor care ar crea construcţii de nestăpînit. S-a scuzat repede-repede că nu-i vorba de o nouă URSS, uitînd să spună că şi CSI-ul a dat chix. Şi, doar pentru a apărea ca un megasalvator al situaţiei dezastruoase din spaţiul ex-sovietic, se pronunţă pentru Uniunea Euroasiatică. Vom analiza cu altă ocazie ce ar însemna o integrare economică Rusia-China-Japonia – Coreea – India – Indonezia – Filipine, Australia ş.a.m.d. Pînă atunci, să spunem că Ţarul Putin se pregăteşte de alegeri prezidenţiale şi-i momeşte doar pe cei din Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan. Pînă la visul cu UE, NAFTA, APEC şi ASEAN, „cu efect global pozitiv”, e cale lungă. Iar pînă la Pacific, visul lu’ Petru cel Mare, şi mai… mare. A venit, cred, vremea, ca popoarele să nu mai îngăduie unor aventurieri să-şi pună în aplicare planurile fanteziste.
Altfel…